Nu mă miră că „Poziţia copilului”, al lui Călin Peter Netzer, a luat un premiu important la Berlin. Îmi amintesc şi acum senzaţia de lucru apăsat şi bine ţesut pe care mi-a dat-o lectura scenariului scris acum câţiva ani de Răzvan Rădulescu şi Călin Netzer.

Încă tânărul Netzer a renunţat să mai facă film despre ce nu ştie şi, mai ales, nu simte. A lăsat în urmă construcţia artificială, pusă cu mâna la rece, pe o temă umană care îi era străină, din „Medalia de onoare”. Premiile pe care le-a luat atunci nu m-au făcut mai puţin critic faţă de superficialitatea conformistă a peliculei „cu Rebengiuc şi Ion Iliescu”.

Acum însă, Călin Netzer a căutat în el însuşi adevărul cinematografic. Şi-a râcâit răni din creier, şi-a privit în faţă frica, a încercat să creeze pe ecran neliniştea şi nesiguranţa aproape psihotice care îl chinuie pe un tânăr al zilei de azi ţinut în braţe de mama lui – o Luminiţa Gheorghiu de zile mari – ca un câine de companie.

Marele merit al naraţiunii filmului este că reuşeşte să ne facă personajele când dizgraţioase şi antipatice, când capabile de luciditate cinstită şi omenie. Tânărul, bine conturat de Bogdan Dumitrache, evoluează de la o beizadea auto criminală, până la silueta înlăcrimată a unui om care începe să înţeleagă ce-i cu el pe lumea asta. Mama, o femeie de fier, gata să calce în picioare legi şi oameni pentru a-şi scoate odrasla de bani gata basma curată, are momente de disperare sinceră şi autoscopie a singurătăţii care o face să-şi sufoce băiatul – în faţa tatălui copilului spulberat de Audi la 150 km pe oră, din nou un rol scurt, dar memorabil, al lui Adrian Titieni.

Singura replică flagrant greşită a filmului, „Mamă, deblochează-mă şi pe mine!”, spune Barbu încercând să iasă din Jeep de pe bancheta din spate şi sugerând totodată spargerea barierelor sale emoţionale în faţa morţii, reperează exact „Poziţia