De-a lungul timpului meu “politic”, am avut adeseori sentimentul că e mult prea naiv să sper, să cred, să vreau, să îmi doresc ca politicienii să se ridice deasupra intereselor care ţin de ego-ul lor, de emoţiile lor, de umorile lor, de viscerele lor, de slăbiciunile lor, de poftele lor, de minciunile lor, de cumetriile şi cârdăşiile lor. Tot de-a lungul acestui timp, m-am încăpăţânat să cred, mai mult decât mi-a permis realitatea, că “individul”, adică cetăţeanul, vrea să îşi depăşească nevoia de amăgire şi să caute formule prin care să nu se mai lase sancţionat de un stat supradimensionat, care consideră că el, statul, e clientul cetăţeanului, şi nu invers. Că “individul” îşi cunoaşte responsabilităţile şi libertăţile şi nu se pierde, mai mult decât ar trebui să îi permită interesul, în plăceri electorale şi dezbateri televizate atât de manipulatoare. Suntem într-un alt moment, în care doar bucuria de a-l vedea dus pe Traian Băsescu ne face să nu mai vedem unde suntem duşi cu toţii, de oricare partid sau alianţă ar ajunge la putere, din cauza urii împotriva unuia şi nu datorită unei alegeri care să se bazeze pe analiza a ceea ce ni se spune că va fi statul. De exemplu, “statul” anunţă că face măriri de salarii şi pensii şi că va reduce taxele. Apoi, anunţă că nu mai are bani şi nu mai poate face decât câteva măriri de taxe. Dar statul, pentru că nu mai are bani, nu poate fi taxat decât cel mult la patru ani. Însă, dacă cetăţeanul anunţă statul că nu are bani să-şi plătească taxele şi impozitele, va fi penalizat pe loc şi nicidecum la patru ani.

Acum, “statul” îşi pregăteşte ”statul” într-o aroganţă care ar fi trebuit să nu lase nici un individ dormind. Se schimbă Constituţia. Şi în fruntea comisiei de revizuire e aşezată privirea încrâncenată şi interesată a unui politician. Nici nu contează cum îl cheamă, dacă are studii juridice sau alte calităţi care l