Consecvenţa iubirii lui Dumnezeu faţă de oamenii în suferinţă o putem vedea în toate împrejurările activităţii desfăşurate pe pământ. Sf. Evanghelist Luca îl surprinde pe Fiul lui Dumnezeu, într-o sâmbătă, zi de sărbătoare strictă la poporul ales, învăţând mulţimile, ajutându-le să descifreze ideile şi căile mântuirii. între ascultători, Domnul observă o femeie gârbovă, “cocoşată” – cum am zice noi -care avea un duh de neputinţă de optisprezece ani.

Deşi acea femeie necăjită, din cauza neputinţei, nu putea privi în sus, spre a vedea cerul şi faţa omului, aplecată mereu spre pământ şi cu mari dificultăţi în deplasare, aşa chinuită, totuşi ea frecventa programul religios al bisericii de atunci, urmărind atent cele necesare pentru suflet şi poate nădăjduind, în suferinţa ei, un semn izbăvitor din partea lui Dumnezeu.

Şi iată că, tocmai în acea zi de sărbătoare, mila, milostivirea iubirii lui Dumnezeu, a dezlegat-o de duhul neputinţei, făcându-o prin putere dumnezeiască să se îndrepte, sănătoasă, iar ea, drept recunoştinţă, imediat “slăvea pe Dumnezeu”.

Şi noi, cei de azi, imediat trebuie să reflectăm la faptul că Dumnezeu, în atotştiinţa Sa, a luat în seamă chipul lăuntric al inimii şi sufletului femeii

gârbove, virtuţile şi frumuseţile neasemuite ale rugăciunii şi eforturile ei în împlinirea îndatoririlor morale către Dumnezeu, către biserică şi conştiinţa proprie. Dorind să pună în lumină valorile şi disponibilităţile spirituale ale omului, Mântuitorul Hristos ne orientează ca de obicei spre

comorile ascunse ale sufletului, ştiindu-se că mântuirea nu se dobândeşte după frumuseţea ori supleţea naturală a trupului, ci după comorile morale şi spirituale agonisite în viaţă: bunătatea, generozitatea, răbdarea, înţelegerea, credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, aureolate de iubirea semenilor, toate menite să apropie pe om de aproapele şi de Dumneze