Tot mai mult sunt de părerea că o viaţă de om normal începe doar atunci când te decizi să arunci televizorul pe geam. Dar, până voi ajunge la această revelaţie, fac şi eu ce face tot românul : butonez de seara, până spre dimineaţă. Mă ener­vez, sufăr, transpir, scuip, dar nu mă las. Merg mai departe… Aşa se face că am reuşit să-i cunosc pe mai toţi politicienii patriei, să le ştiu metehnele şi să le cunosc discursul. Fireşte, de foarte multe ori rămân consternat, deoarece oamenii noştri politici sunt într-atât de imprevizibili, încât cu greu le poţi anticipa mişcările. Mă refer mai ales la cei care migrează dintr-un partid într-altul, câţiva reuşind deja „performanţa” de a le parcurge pe toate. Evident, acest lucru a ajuns să mă intereseze tot mai mult. Să fie vorba despre o strategie politică foarte greu de înţeles, sau de o nepotriveală doctrinară acută? Ei bine, m-am liniştit pe de-antregul abia atunci când am constatat două lucruri elementare. Primul, că cei mai mulţi dintre migratori habar n-au de subtilităţi doctrinare sau de alte lucruri asemănătoare pentru a face o astfel de judecată de valoare. Al doilea, că nici partidele care se foiesc astăzi pe eşichierul nostru politic n-au toate astfel de documente fundamentale. Prin urmare, am făcut ceea ce mă pricep cel mai bine, adică un scurt recurs la istorie. Cu alte cuvinte, să văd când şi unde a început tămbălăul migraţiilor politice prin părţile noastre. Iar ce-am găsit, m-a făcut să mă iau cu mâinile de cap. În ceea ce mă priveşte, fac parte din generaţia de mijloc, pentru care nu ascunderea mizeriei istorice sub preş este făcătoare de iubitori de patrie, ci cunoaşterea acesteia pe de-a-ntregul, cu bune şi cu rele. Doar aşa istoria poate deveni învăţătoare vieţii, cum glăsuiau latinii. Dar să revenim la subiectul nostru. Imediat după 1918, când România Mare începea să se organizeze şi din punct de vedere