Dacă un consumator de literatură română ar fi plecat din ţară cu un deceniu în urmă şi s-ar fi „rupt” complet de această literatură (ipoteza e ştiinţifico-fantastică, fiindcă în epoca internetului nu mai poţi să te rupi de nimic), pentru a reveni acum, după zece ani, în peisaj – foarte multe nume de autori despre care se vorbeşte şi se scrie astăzi nu i-ar spune nimic.

Nu i-ar spune nimic Sorin Stoica şi Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu şi Filip Florian, Bogdan Popescu şi Florin Lăzărescu, Doina Ruşti şi Radu Pavel Gheo, Cecilia Ştefănescu şi Dan Sociu, Florina Ilis şi Corina Sabău, Marin Mălaicu-Hondrari şi Marius Ianuş, Ruxandra Novac şi Ştefan Manasia, Elena Vlădăreanu şi Ionuţ Chiva, Claudiu Komartin şi Dan Coman, Răzvan Ţupa şi Teodor Dună, Radu Vancu şi Vlad Moldovan; plus alte nume care s-au afirmat în acest interval.

Cum am mai spus-o, este o epocă ideală pentru un cronicar literar, fiindcă obiectul analizei se schimbă şi se reformulează necontenit, impunând o glisare şi, la limită, o reinventare a cronicarului însuşi. Acesta trebuie să se adapteze la „mersul” literaturii; iar curiozitatea lui de nou artistic se vede răsplătită prin cărţi care pun probleme serioase de încadrare într-o poetică ori într-un gen. Dacă, înainte de 1990, cadrul cenzurii oficial desfiinţate dădea un anumit desfăşurător literaturii, lăsând câteva culoare de evoluţie poetică şi prozastică (erau preferate şi uneori solicitate, din motive lesne de înţeles, poezia abstractă şi romanul „obsedantului deceniu”), libertatea postrevoluţionară îşi arată efectele structurale.

Să enumerăm câteva: o paletă extrem de largă a formulelor artistice; spargerea „frontului” literar şi atomizarea vieţii culturale; distribuirea autorilor într-un câmp ideologic cu toate nuanţele cromatice; ştergerea sau atenuarea diferenţelor între literatura scrisă în ţară şi cea scrisă în „neagr