Există naratori înzestraţi care nu au mare lucru de istorisit, dar care, prin puterea vorbelor lor meşteşugite reuşesc să facă din nimic o poveste care să te ţină cu sufletul la gură. După cum există şi poveşti extraordinare, după care nu trebuie să sapi fiindcă sunt aproape din tine, poate chiar fac parte din biografia ta, dar pe care le ratezi lamentabil pentru că pur şi simplu nu eşti în stare să te ridici la nivelul lor. Încercând să dai praful la o parte de peste amănunte din istoria personală, te laşi dus de val, uiţi de fineţuri şi cazi în capcana propriei poveşti. Din păcate, cam aşa stau lucrurile şi cu volumul lui Kenizé Mourad, În numele prinţesei moarte, apărut anul trecut la Editura Nemira în colecţia „Babel”.

Autoarea este fiica unei prinţese otomane şi nepoata unui sultan, Murad al V-lea. Dacă la acest fapt adăugăm epoca de profunde frământări în care a trăit mama ei, Selma, protagonista cărţii de faţă, avem toate premisele unei poveşti excepţionale. Şi totuşi nu se întâmplă asta, în mare măsură şi din cauza faptului că autoarea este întâi de toate jurnalistă şi abia apoi scriitoare. Textul rece, distant şi tăios se regăseşte mai cu seamă în pasajele eminamente politice, care par adevărate decupaje din publicaţii ale vremii. Nimic spectaculos, doar o relatare plată al cărei unic merit pare a fi acela de a spori cultura generală a unora dintre cititorii interesaţi de diferite bucăţi din istoria amurgului Imperiului Otoman: „În palatul Dolmabahce, noul calif, Abdul Medjid, duce o viaţă liniştită. Acest bărbat de cincizeci şi cinci de ani, cu purtări alese, îşi împarte timpul între pictură, muzică şi teologie. Nu caută să joace un rol politic, ci, plin de evlavie, îşi ia în serios sarcina de conducător suprem al drept-credincioşilor, răspunzător pentru 350 de milioane de musulmani. Nu iese din palat decât o dată pe săptămână, pentru rugăciunea de s