Arthur Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare,
trad. din germană şi glosar de Radu Gabriel Pârvu,
Edit. Humanitas, 2012, vol. I (600 pag.) + vol. II (684 pag.).
La Schopenhauer estetica nu e o calistică (teoria frumosului), ci o volistică (doctrina voinţei), frumuseţea fiind antecamera voinţei divine şi artele remediul prin care putem scăpa de suferinţă. Aşa se face că temele de tradiţie pe care ne-am obişnuit să le găsim într-o estetică (gustul, talentul, genurile artei, frumosul, sublimul) sunt expediate de Schopenhauer cu o promptitudine căreia nu-i lipseşte justificarea: cînd ai o idee asupra universului, fiecare disciplină se subordonează ideii, întocmai unor piese într-un angrenaj.
De aceea e nefiresc a-i reproşa neamţului că nu vorbeşte despre gust şi simţ critic, că neglijează sublimul pînă la a-l reduce la forma contorsionată a frumosului, că face din geniu exponentul suprem al omenirii, sau că degradează estetica pînă la rolul de subretă a teoriei cunoaşterii.
Mai mult, estetica devine o soteriologie în care locul sacerdotului e luat de artist şi mîntuirea e pusă pe picior de egalitate cu catharsisul de care ai parte în cursul degustării artelor. Potrivit acestei logici, ca să te eliberezi de suferinţă e îndeajuns să te ridici la înţelegerea artistică a lumii, şi pentru asta nu ai nevoie de speculaţie, ci de contemplaţie. Arta e o religie pe cont propriu a cărei ceremonie se schimbă de la un creator la altul. Din acest motiv, filosofia e inferioară artelor, căci pune raţiunea în locul intuiţiei, adică noţiunea în locul flerului numinos. Mînat de orgoliul de a vedea în intuiţie o facultate tulbure care provoacă numai confuzii, filosoful seamănă cu un schilod care îşi taie singur picioarele (intuiţiile) pentru a se mîndri că merge pe cîrje discursive (categorii). El este un spirit greoi, dominat de încetinea
