După ce-a legat convingător, sub semnul unor subtile teoretizări despre corporalitate, două epoci romaneşti prolifice – interbelicul, respectiv optzecismul –, Simona Sora a devenit călinesciană. Nu că i-ar fi lipsit vreodată creativitatea critică, dar parcă avea nevoie să construiască ea însăşi lumi autonome, nu doar să le asimileze deconstruindu-le. E, aceasta, dedublarea fericită a unei interiorităţi neliniştite ce configurează o specie intelectuală aparte. Despre dozaj ar fi vorba, căci întrebarea fundamentală la care Simona Sora răspunde satisfăcător este următoarea: cum se poate să ajungi romancier, rămînînd, atît de acut şi totuşi imperceptibil, critic? Consubstanţialitatea cu pricina se resimte în fiecare paragraf al romanului Hotel Universal, iar în ultimele pagini se vede, de-a dreptul. Ar merita urmărit îndeaproape labirintul narativ din Hotel Universal, însă îmi dau seama că Tania Radu mi-a luat-o înainte. Comentariul ei din 22 închide pertinent toate parantezele epice deschise de prozatoare. Mă voi concentra, prin urmare, asupra fantelor poveştii. Un narator epopeic, cu o cerebralitate feminină şi frază lentă, uneori vag cărtăresciană, pare a istorisi. El contrariază o dată prin titlurile capitolelor – care anunţă sistematic diverse „reguli“ sau reprize de „meditaţie/contemplare“ ori reclamă un „har“ obscur, cvasi-oniric – , iar apoi printr-un efect caleidoscopic creat de întretăierea unor destine contorsionate. Cele două planuri temporale ale romanului comunică la nivel tematic prin imaginea hanului Teodoraki, devenit în socialismul tîrziu Hotel Universal, iar ulterior cămin studenţesc. La nivel diegetic, firul roşu este personajul Maia, a cărei viaţă ne este împărtăşită şi a cărei minte, aflăm tîrziu, orchestrează întreaga arhitectură a cărţii.
„Un veac (şi mai bine) de matriarhat“, cum observă Sanda Cordoş, recompune Maia din scrisori