Mai degrabă decît să creadă fanatic în viaţă, le este dat unor fiinţe cu o fibră specială, să o înfrunte viteaz, cu o putere tăcută, ce nu-şi caută înşelări şi refugii debile. O neîmpăcată droiture susţine astfel de suflete, faţă de orice prigoană a destinului. Nu se lasă îngenuncheate, stau vrednic sub loviri nemiloase. Cînd moartea le-a răpus totuşi împotrivirea, rămîn sub pecetea unei inuzabile virtuţi, de a mărturisi despre rîvna obstinată care le-a constituit caracterul şi noima.

Dacă ne despărţim acum, cerniţi, de o asemenea existenţă, să nu uităm că însuşi prenumele care o designa se raportează cumva, în acest caz, al Speranţei Stănescu, la înţelesul unei angajări vitale, funcţionînd în orizontul rostirilor romanice. Pe spanioleşte, de pildă, esperar nu-i numai verbul ce vesteşte nădejdea, dar, curent, cu o cuprindere tenace, însăşi vocabula exprimînd larg aşteptarea. Fără să vreau, asocierea îmi aduce în minte ca un frison de sumbră prevestire, — oricît de bravă, prietena noastră mi-o reprezint parcă menită să aştepte, dureros, în calea răului care avea s-o doboare.

Nu, însă, din atare contingenţe îşi culegea ea rostul de nespulberat căruia ştia să-i fie fidelă : pe un tărîm onest şi concret, al lingvisticii celei mai benefic arborescente, abordată într-o Germanie unde, consecutiv, ştiuseră să răsară atîtea fascinaţii studioase. „Şi dumneata, domnule, ce-ai venit să faci în ţara asta?” – e întrebat un personaj care împlineşte o slujbă de bibliotecar, într-un roman cu temă alemanică de Michel Butor. „Am venit să admir” – răspunde naratorul. Admiraţia se cumpănea, la Speranţa Stănescu, mereu răbdător, tonic pe cît de ordonat, cu o disponibilă prospeţime în a recepţiona fără amalgam elemente formative. Pe chipul ei, încă avenant, în ciuda bolii care o chinuise, sub fruntea armonios arcuindu-se, citeam acum, încă o dată, în ceasul desp