Roşca Andrei. Sînt elev (abia) în clasa a IX-a A la Liceul teoretic „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti. Îmi trimiteţi opt „confesiuni”. Îmi scrieţi cu sinceritate de bun augur: Nu le pot numi poezii, căci m-aş amăgi. Aş cădea într-o lume a falselor bucurii. Aş privi viaţa cu o perdea fină de exuberanţă falsă. Poeziile sunt mult mai mult decât ceea ce scriu eu. Nu o spun din falsă modestie. Scriu şi vreau să ştiu cât mai multe păreri despre ceea ce aştern pe hârtie. Pentru început, remarc faptul că aveţi o atitudine adecvată faţă de scris. Literatura este o ucenicie continuă. Totuşi, cel puţin într-o etapă viitoare, modestia exagerată nu va mai fi recomandabilă. Urmează să vă evaluaţi cu luciditate şi să ştiţi cît preţuieşte opera dvs. Despre aceste texte, părerea mea nu e grozavă. Sînt ale unui începătăor care versifică destul de bine şi încearcă să se descopere: Întunericul invada societatea,/ Când am găsit eternitatea/ În doi mari ochi, o gură,/ Un creion, o foaie sură.// Sunt frânt, plat, fad,/ Simţind cum prin mine cad./ Aspirând doar la o simplă dorinţă:/ De-a găsi a mea fiinţă. Atenţie la rima uneori sărăcăcioasă: privesc/iubesc. zînă/mînă etc. E mai bine să renunţaţi la rimă, dacă simţiţi că nu o puteţi manevra cu excelenţă. După atîtea secole, e greu să mai găsiţi o cale fericită de a rima. Dar, mai presus de chestiunile prozodice, puneţivă mereu întrebarea: „De ce ar citi cineva textele mele? Ce aduc ele nou şi interesant pentru un terţ?” Aici staţi cel mai rău.

Alexandru Marcel. Deşi poemele dumneavoastră sînt elaborate cu atenţie şi în urma unor lecturi făcute cu seriozitate, deşi aveţi o idee despre natura artei pe care aş numi-o, cu banalitate, corectă, ele nu impresionează. Au un tip de preţiozitate demonstrativă incompatibilă cu emoţia şi emană un tip de infatuare care devine, mai ales pe spaţii mari, antipatic. Scopul poemului nu este să-l înd