Când la numărătoarea anilor tăi depăşeşti prefixul 8 – cel care când îl culci reprezintă infinitul, adică veşnicia care îţi face cu ochiul – altfel spus când te pomeneş ti octogenar, sau optzecist cum îmi place mie să-mi spun prin analogie cu ierarhia cronologică a poeţilor contemporani, se presupune că eşti doldora de amintiri.

O avalanşă de amintiri care îţi încovoaie spatele ca o desagă prea grea; o tonă de trecut în faţa căreia prezentul tremură ca o punte şubredă, spre firul de drum firav care poartă încă numele de viitor. Şi prin această aglomerare, prin acest conglomerat de amintiri, cotrobăieşte şi scotoceşte memoria, cu aerele ei de doamnă selectivă şi familiarizată cu cosmetizările.

Sunt dotată cu o memorie defectuoasă, lacunară. De câte ori plecam în străinătate – şi am călătorit mult, cu pasiune – mă rodea o îngrijorare, o aprehensiune: cum să fac, ce metode mnemotehnice să folosesc ca să ţin minte toate splendorile pe care o să le văd, cum să le imprim pe retină, în memorie? Nu am putut niciodată să-mi iau note: refuzam să-mi mut chiar pentru câteva clipe privirea de la un peisaj, de la o catedrală, de la o statuie şi să o îngrop într-un carnet anodin în care să metamorfozez splendoarea într-o frază seacă şi o denumire îngheţată. Soţul meu fotografia cu patimă. Cred că multe din frânturile de frumos, din imaginile fragmentare pe care le revăd astăzi, când încerc să- mi „amintesc” nu sunt rememorări directe, personale, ci reproduceri fixate de aparatele lui succesive şi progresive: camere fotografice (la început sovietice), diapozitive şi, în cele din urmă, cameră de filmat japoneză.

Dar mi-au rămas nemijlocit în minte, în văz, în auz, cadre peisagistice, arhitectonice, artistice legate de o „istorioară”, de o întâmplare, o tramă epică cu impact asupră-mi. Aşa cum mi s-au înşurubat în memorie câte un cuvânt sau o expresie frapantă