Pe zi ce trece electoratul român este tot mai blazat şi mai lipsit de iluzii.
Fiasco-ul guvernării Ponta a devenit certitudine (dacă cineva înţelege care este viziunea pentru România a acestui guvern, dincolo de „Jos Băsescu” şi de nevoia de căpătuiala personală a celor aflaţi la vârful puterii şi a apropiaţilor acestora, îl rog să ne împărtăşească secretul), în vreme ce PDL (în principiu, principala forţă de opoziţie) pare să fi adoptat poziţia înţeleptului care stă tolănit pe malul râului, cu un fir de iarbă în gură, şi aşteaptă să vadă plutind pe apă cadavrul duşmanului pentru a-i ocupa locul la masa de onoare.
Deziluzia provocată de guvernarea lăutărească a USL este cruntă, dar numai cineva foarte naiv s-ar putea iluziona la gândul că PDL ar putea fi o alternativă în bine. Impresia pentru „spectatorul angajat” este, până la urmă, aceea că între USL şi PDL (ARD sau cum s-o mai fi numind), diferenţa este similară celei dintre Pepsi şi Coca-Cola. Doar cei mai fini „connaisseurs” o pot sesiza!
Cum a reuşit fostul partid de guvernământ să se destructureze până acolo încât nici măcar teoretic să nu mai fie perceput ca o alternativă la actuala putere? Simplu, printr-un efort susţinut, demarat în urmă cu aproape doi ani, de a-şi anula propria identitate politică. PDL a venit la putere în ultimele zile ale anului 2004, la capătul exasperantei şi sufocantei guvernări Adrian Năstase, pe fondul promisiunii unei reformări morale şi instituţionale a statului român, în contextul apropiatei noastre aderări la Uniunea Europeană.
E drept gruparea câştigătoare în alegeri se numea Alianţa DA, dar nimeni nu poate să nege faptul că vocile determinante pentru victoria electorală au fost mai degrabă cele ale actualului preşedinte Traian Băsescu şi ale carismaticei Mona Musca (între timp – pe nedrept din punctul meu de vedere, dar asta e altă poveste - dispărută din
