Prin 1977, Facultatea de Filologie luase un obicei. Să cheme pentru întîlnirile cu studenții cîte un mare scriitor. Mă rog, poate doar unul foarte celebru. Așa se face că, în toamna adîncă și rece a acelui an celebru – celebru pentru cutremurul lui primăvăratic –, urma să ne întîlnim cu Adrian Păunescu. Conducerea îl privea cu teamă. Era în apogeul puterii și al celebrității. Avalanșa de turnee și emisiuni, răspîndirea revistei Flacăra, o adevărată Biblie a cetățeanului turmentat, fără a mai pune și zvonurile, șușotelile și bîrfele, îl ridicaseră pe bard la rangul de a patra, a treia sau chiar a doua putere în stat. Acolo unde era Păunescu erau viața și voința, inspirația și credința. Da, dar șuvoiul ăsta se cam oprea la porțile facultății. Deh, nu eram numai niște viitori dascăli. Ținteam viitorul și disprețuiam prezentul. Păunescu era, pentru grupul de poeți filologi, răul absolut, un Vasile Militaru la cub. La propriu și la figurat.

Poetul s-a prezentat la întîlnire, focos, nevoie mare, ca de obicei. Curteni, ifose, dichis. Conștient că e în top, iar noi, belferii, în plop. A delirat o jumătate de oră, după care a așteptat, modest, întrebările adoratorilor. Și, cînd colo, apar eu: "Dacă Cenaclul «Flacăra» e al tineretului revoluționar, asta înseamnă că tinerii care au altă părere sînt reacționari?". S-a întunecat subit. "N-am înțeles întrebarea. E o provocare! O provocare ordinară! Cine e provocatorul ăsta? Dacă nu-l dați afară imediat, eu plec!" Am citit disperarea pe chipurile decane și prodecane. M-am ridicat demn și am ieșit, rînjind sardonic. M-am bucurat, cîteva zile, de o binemeritată celebritate.

Publicat în Cațavencii, nr. 6(84), 2013

Prin 1977, Facultatea de Filologie luase un obicei. Să cheme pentru întîlnirile cu studenții cîte un mare scriitor. Mă rog, poate doar unul foarte celebru. Așa se face că, în toamna adîncă și re