Nu-mi mai ştiu cum am ajuns acasă, cred că mai mult am alergat. Eram stupefiată. Ce nesimţit! M-am prăbuşit pe canapea. Nu-mi venea să cred. Era ca un vis urât. Doamne, câte trebuie să îndurăm doar ca să ne găsim pe cineva împreună cu care rutina zilnică să pară mai suportabilă? Fără să vreau mi-am amin­tit de o aventură pe care am avut-o chiar în vara în care am terminat facultatea. Eram în orăşelul meu natal şi aşteptam un semnal din partea angajatorilor la care îmi depusesem CV-ul. Îmi petreceam timpul mergând zilnic la ştrand şi făcând plimbări lungi cu bicicleta şi fiind convinsă în mod absolut eronat (aveam să-mi dau seama mai târziu) că mă plictisesc de moarte. Foştii colegi de şcoală erau plecaţi în vacanţă sau reuşiseră deja să-şi facă un rost care pe unde, aşa că nu aveam în compania cui să alung monotonia. Singura care mă mobiliza era senzaţia că mă aflu în faţa unui destin fabulos, în braţele căruia aveam să mă arunc cu capul înainte, dar până să fac saltul trebuia să primesc un telefon. Pe vremea aceea nu ştiam cât de anostă poate fi munca într-o redacţie şi cât de nerealiste erau deci aşteptările mele. La un moment dat l-am întâlnit pe stradă pe Victor, un amic din timpul studenţiei. Era mai mare decât mine şi ne cu­nos­cuserăm destul de vag în compania unor prieteni comuni în barul universităţii. Mă rog, când am dat unul de celălat pe străzile micului meu orăşel de provincie ne-am purtat fără să vrem ca nişte prieteni foarte vechi, care se ştiu de-o viaţă şi pe care revederea îi bucură nespus. Sunt sigură că dacă ne-am fi văzut în Bucureşti lucrurile n-ar fi stat la fel. El terminase cu câţiva ani în urmă, îşi pregătea lucrarea de doctorat şi era implicat într-un proiect de cerce­tare. Era însoţit de un alt coleg de-al său de generaţie, Dan, pe care l-am recunoscut imediat ca fiind cel mai de succes din toată universitatea şi după care suspinau to