Viorel Lică, Noul manual de ascuns trecutul,

Editura Tracus Arte,

Bucureşti, 2012, 82 pag.

Că actul liric este unul de exorcizare – deşi el poate campa, astăzi, şi în ludicul cel mai rococo, ori, la fel de bine, într-o cheie austeră sintactic şi lexical – asta ştim de la poeţii zişi damnaţi, aşa că nu e de mirare că Viorel Lică înţelege să plaseze drept motto la volumul său nişte versuri bacoviene. Se vede că poetul îşi apropriază credibil ascendenţa, mai ales în sensul testimoniului parcimonios, cu vector de înaintare echivalent, ca semn, cu forţa de retragere. Mereu frânat de o luciditate când abhorată, când, oblic, adulată, discursul are elansări şi zone de infranuanţă care dau seama de o traumă existenţială necum expusă aici: „Curajul mărturisirii/ egal cu al rezistenţei”. Peste tot sesizăm mărcile servituţilor fiinţei, înzestrate de Dumnezeu, pentru ca, bunăoară, să scrie, dar şi sancţionate să poarte povara limitării speţei, în sensul în care Blaga ar fi invocat diferenţialele divine. Efortul uman de a prinde ce i se pare că-i tot scapă seamănă cu un joc imposibil, totuşi inevitabil pentru cei racordaţi la vibraţia unei alte lumi, pentru simplul motiv că aparenţa rarisim reflectă esenţa, iar poezia tocmai în acest punct devine avocatul cauzelor invizibile, impredictibile şi dificil de gestionat pentru genul bourgeois. Suflul romantic, atotstăpânitor într-un volum construit în siajul „imprudent” de tipul mon coeur mis à nu, îşi găseşte grandoarea, ca şi replierea, în rânduri venind simultan din magma genetică şi din conştienţa transformării acesteia în produs cultural: „Cum poţi să afli aşa ceva? În adâncul sufletului/ şerpuind în noapte, eşti/ mai bun decât o pâine caldă./ Poezia nu are a face cu un asemenea labirint. // Ea se răceşte treptat ca un balet bine pus la punct.// De îndată ce va fi posibil, tot binele se va/ întoarece împ