Despre cartea lui Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente, s-au scris deja articole interesante, a căror socoteală nu am cum s-o ţin de la Paris, unde mă aflu, dar din care am citit o bună parte. Am semnalat în numărul de săptă- mâna trecută câteva. În acelaşi număr al revistei, Cosmin Ciotloş şi-a consacrat cronica literară cărţii.

Eu însumi am scris pentru „Adevărul de weekend” un articol în două părţi, prima apărută în numărul de vineri, 8 februarie, a doua urmând să apară în numărul de vineri, 15 februarie. Din cauza spaţiului fatalmente limitat, nu m-am putut referi la o mie şi una de aspecte legate de foarte necesara şi onesta carte a lui Gabriel Andreescu. Ceea ce mi-am propus a fost să insist asupra adevăratei teme a cărţii, care nu priveşte atât colaboraţionismul celor şapte intelectuali, din care cinci scriitori, cât manipularea de către comentatori, – jurnalişti, majoritatea, – a informaţiei din dosarele acestora. Şi asta, fiindcă mi s-a părut că dezbaterea alunecă spre stabilirea gradului de colaborare a unuia sau altuia din cei şapte, aşa cum rezultă el din examenul documentelor făcut de autor, deşi, chiar de la subtitlul cărţii, Manipularea Arhivei Securităţii, eram avertizaţi că nu aceasta este perspectiva corectă. Mi-am intitulat articolul Critica criticii tocmai în ideea autorului de a-i examina pe examinatori, dacă pot spune aşa. În cele ce urmează, nu continui să descriu modul magistral în care Gabriel Andreescu demontează alegaţiile fanteziste ale unor comentatori (exemplul cel mai bun îl reprezintă paginile despre „execuţia simbolică” a lui Mihai Botez de către Radu Ioanid într-o „construcţie remarcabilă”, dar fără nici cel mai mic sprijin în realitate sau în documente), deşi aş fi fost tentat s-o fac, dată fiind frumuseţea (da, frumuseţea!) punerii lucrurilor la punct, chiar şi când alegaţiile cu pricina dovedesc rea-cre