Şerban Axinte, Păpădia electrică,
Editura Casa de pariuri literare,
Bucureşti, 2012.
Dacă îmi displace ceva la acest volum, acest ceva este prefaţa, cu stilul ei prietenesc-festivist: Şerban Axinte este „unul dintre cele mai bune produse ale criticii literare din ultimul deceniu”, autorul „uneia dintre cele mai ambiţioase sinteze recente”, „cel mai atipic douămiist” etc. Devii bănuitor, prea multă reclamă nu miroase a bine, îţi vine să dai cartea deoparte. Ceea ce ar fi o greşeală, pentru că Păpădia electrică este un volum care îl înscrie definitiv pe Şerban Axinte în rândul poeţilor. Văd, din aceeaşi prefaţă, că şi volumul anterior, Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut, s-a bucurat de elogii, dar, dincolo de tonul lor prietenesc, nu ştiu cu câtă atenţie au fost citite poemele în sine. Mă nedumireşte calitatea de poet „ermetic” care i-a fost atribuită mai tânărului Axinte, ca şi poezia sa ca „act graţios de comunicare” sau „noua înţelepciune” a „poemelor paternităţii” din volumul anterior. În fine…
Revenind la Păpădia electrică, este un volum matur, care are în comun o anumită poetică – tematica, viziunea, tonalitatea – cu volumele anterioare (mă refer mai ales la Lumea ţi-a ieşit aşa acum ai vrut), adică nu există o ruptură de fond, ci doar o precizare a limbajului poetic, o eliminare a balastului, a exagerărilor tonale, o concentrare, o limpezire a liniei. Mai pe scurt, în acest volum se conturează un limbaj poetic personal, echilibrat, fără poze stridente, mai mult sau mai puţin moderniste – ceea ce constituia tentaţia defectuoasă a volumelor anterioare. În Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut deranja, în primul rând, o anumită sforţare de a scrie ca un mare poet vizionar, ambiguu damnat, uşor apocaliptic/ demonic. În acest volum se pierde, din fericire, tocmai sforţarea aceasta demiurgică, stridenţa viziunii. Şerban Axinte câştigă ceva
