Marian Horopciuc este, la doar 28 de ani, unul dintre clienţii Adăpostului de noapte pentru oamenii străzii. Scurtele perioade cât mama sa l-a ţinut pe lângă ea nu s-au constituit, în sufletul lui, în amintiri plăcute. Ba mai mult, bătăile încasate de la soţul acesteia i-au lăsat handicapuri fizice pentru toată viaţa, şi cine ştie, poate i-au declanşat chiar şi tulburările psihice de care suferă. „Îmi aduc aminte că aveam vreo 11-12 ani când tatăl vitreg mă lega cu lanţul de uşă şi mă bătea. Mama a murit tot din cauza lui, precis. De mic am fost prin cămine de copii, la picioare m-au operat când eram tot într-un cămin, aici la Focşani. Mi-au pus tije de la genunchi în jos, care ar trebui schimbate, aşa mi-a zis doctorul de la Spitalul Judeţean. Mi-au zis că mă operează gratis, la Spitalul Municipal din Bucureşti, dar tijele trebuie să le plătesc şi eu n-am atâţia bani. Mi-au zis că astea costă 600 de lei”, a spus Marian. Sărmanul om nu vede cu un ochi, spune că are şi alte probleme medicale şi consideră faptul că are adăpost sub acoperişul Crucii Roşii, un mare noroc. Dacă există cineva care ar vrea să-l ajute să-şi caute, cât de cât, de sănătate, îl poate găsi la Adăpostul de pe strada Albinei, din Focşani.

Uneori sunt priviţi cu milă. Deseori, cu dezgust. Şi în ge¬ neral, sunt din start etichetaţi: boschetari, beţivi, jegoşi, infractori... oameni de nimic. Sunt înjuraţi, scuipaţi, chiar şi judecaţi pentru că nu-şi schimbă, prin propria voinţă, existenţele. Vara dorm prin gări, prin canale, prin scări de bloc, parcuri sau case părăsite. Se târăsc pe trotuare, sprijină zidurile bisericilor, hălăduiesc dintr-un oraş într-altul, fără să ştie niciodată unde vor poposi, pentru că destinaţia le este impusă ad-hoc, de controlorii din trenuri... Sunt oamenii străzii, acei oameni pe care rareori se găseşte cineva să îi asculte cu adevărat, doar să-i asculte, fă