Eugen Negrici, Figura spiritului creator,

ediţia a doua, Bucureşti,

Edit. Cartea Românească, 2013, 190 p

Eugen Negrici e unul din cei mai interesanţi gânditori din literatura română postbelică. Critica lui nedumereş te şi intrigă. Iar când spun asta, nu am în vedere reacţiile virulente pe care le-a stârnit, la apariţie, eseulIluziile literaturii române (un eseu, dacă e să fim cinstiţi, a cărui inclemenţă e normală într-o cultură matură).

Deconcertante sunt, de fapt, toate cărţile lui. Există, în armătura lor ideatică o obsesie a originalităţii (practicate însă cu sistemă) care n-are cum să fie trecută cu vederea. Negrici, e pur şi simplu, pasionat de idei. Atât de pasionat încât acest elan devine, el însuşi, un argument în favoarea validităţii respectivelor idei. Este, probabil, şi acesta unul dintre motivele care l-au făcut să evite, în cariera sa, exerciţiul rutinier al cronicii literare. (Despre alte posibile cauze am scris, tot aici, cu alte ocazii). Sigur e că destule din studiile lui de amploare au funcţionat în timp pe post de veritabile borne în istoria receptării câte unui autor. Când s-a pronunţat, de pildă, asupra poeziei lui Virgil Mazilescu a fă- cut-o atât de exact încât, practic, a patentat o sintagmă. Nimeni nu-l mai pomeneşte pe autorul Fragmentelor din regiunea de odinioară fără să invoce faimoasa „stilistică a eschivei”. Tot astfel s-au petrecut lucrurile şi cu câteva titluri care au făcut carieră, intrând, neîntârziat, în vulgata oricărui literat. Expresivitatea involuntară (1977) sau, ca să ajung la subiectul cronicii mele, Figura spiritului creator (1978) reprezintă două asemenea cazuri.

Din nefericire, se poate constata, dacă astfel de exprimări fericite s-au impus cu uşurinţă, ideile, tocmai ele, atât de dragi lui Eugen Negrici, n-au avut şansa unui sol prea fertil. (De altfel, într-un interviu publi