Cînd am citit Regăsirea intimității, m-am întrebat dacă nu cumva preocuparea – articulată teoretic – pentru dimensiunea corporală și senzorială a prozei ascundea un scriitor care nu scrisese încă o carte de ficțiune. Deși era vorba de un eseu teoretic îmbogățit de analize critice provocatoare, autoarea construia o frază marcată de intensități, care reușeau să păstreze interesul cititorului chiar și în cazul unui traseu teoretic de mare complexitate. Întîmplările povestite de Simona Sora în Hotel Universal se petrec într-un spațiu în care distanța dintre suflet și trup, dintre inimă și creier, dintre ceea ce este înăuntru și ceea ce este în exterior se reduce sub acțiunea unui timp absolut, care capătă proporții mitice în cadrul actului narativ. „Pînă la opt ani îți mai aduci încă aminte, în mod spontan, de unde vii și cum ai ajuns aici. Mai ții minte – cu amănunte clare, flash-uri limpezi, secvențe îndelungi pe care ai tăi le confirmă mai tîrziu și poate chiar din acest motiv ele se amestecă indistinct cu vremea – șocul nașterii tale“.
Înainte de ficțiune, puțină realitate: Hotel Universal, sau ce a mai rămas din clădirea acestuia, există și acum pe Strada Gabroveni, la numărul 12. Acesta a fost construit de Constantin Hagi Tudorache pe locul unui fost han care a ars în 1847. După Revoluție, clădirea este dăruită Ligii Studenților de la Facultatea de Litere a Universității din București și transformată în cămin studențesc după ce, în perioada comunistă, fusese unul dintre cuiburile Securității și casă de toleranță. La sfîrșitul secolului nouăsprezece, Universalul era într-adevăr „hanul lui Teodoraki“. Este locul care devine în romanul Simonei Sora punctul central al poveștii aflate de Maia de la bunica sa (Maria mare), care o auzise, la rîndul ei, de la bunica sa Rada, bulgăroaica care îl cucerește pe faimosul cofetar şi bucătar de geniu Vasile Ca
