Ce simte o fată când este părăsită? Inima i se împietreşte. La propriu. I se rupe în bucăţi de marmură. Ce poate să facă? Poate să le adune într-o pungă. Şi mai poate să caute aurora boreală ca să-şi ia "rămas-bun".
„Almost. Maine“, în engleză. Un text simplu, de o poezie tulburătoare. Dramaturgul american John Cariani, în vârstă de 43 de ani, explorează paradoxurile inimii, acel fior universal din versul arghezian „voiam să pleci, voiam şi să rămâi“, într-o comedie cu elemente de realism magic.
Fiecare dintre cele opt poveşti ale piesei montate la Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov (printre care „Inima ei“, „Trist şi fericit“, „Asta doare“, „Cerând-o înapoi“, „S-au aprins“ sau „Povestea speranţei“) are momente de maximă candoare.
Pentru locuitorii din „Almost. Maine“ nu este deloc desuet să-şi caute sufletul pereche în acest ţinut pierdut pe hărţile lumii.
„Oamenii din Maine sunt oneşti.
Nu ştiu ce este cinismul.
Nu ştiu ce este sarcasmul.
Sunt deştepţi. Vorbesc direct şi din inimă. Şi, mai ales, le pasă“,
mărturisea dramaturgul, născut în aceste ţinuturi din Maine.
„Visul îmblănit al unei nopţi de iarnă“
Textul lui Cariani, pe care „The Dallas Observer“ îl numea, parafrazând magia lui Shakespeare, „Visul îmblănit al unei nopţi de iarnă“, este de o expresivitate cu totul aparte.
În miezul unei nopţi de iarnă îngheţate, fără lună, diferite cupluri se întâlnesc sau se reîntâlnesc într-o aşezare mitică, aproape polară. „Călcâiele se aprind“ la propriu, doi bărbaţi – Chad (Marius Cisar) şi Randy (Relu Siriţeanu) – îşi sting în zăpadă focul din suflete şi mai ales din tălpi.
Când aurora boreală apare pe cerul spuzit de stele, locuitorii din Maine se îndrăgostesc din senin.
Sintagma de inimă zdrobită nu mai este o simplă metaforă, inimile fiind făcute zob la propriu.
Rănile se vindecă
