A fost unul dintre marile spirite ale secolului XX. Imposibil de clasat, a reuşit să distileze, într-un stil impecabil, o nefericire care l-a însoţit o viaţă. "Sceptic", "nihilist", "depresiv", "profet al nimicului" - biografii s-au întrecut să-i pună etichete. Textul de mai jos e însă despre altcineva. E despre Cioran cel născut în Mărginimea Sibiului şi strămutat la Paris, omul de toate zilele, cu şarmul, apucăturile şi slăbiciunile lui.
Copilărie furată
"Timp de zece ani am hoinărit de dimineaţă până seara, într-un fel de paradis. Când a trebuit să-l părăsesc şi să plec la liceu, în şaretă am avut o criză de disperare, de care-mi mai amintesc şi astăzi", scrie în 1987. E prima mare ruptură a vieţii lui. Lasă în urmă uliţa copilăriei, umbrită de nuci, şi Coasta Boacii, păşunea din Răşinari pe care o transformase în loc de joacă. Îi lasă în urmă şi pe părinţi, o familie înstărită, dintre cele mai bine văzute în sat, despre care însă e convins că fusese atinsă de ghinion. Nimic nu îi mai poate lecui rana ieşirii din copilărie. Are s-o mărturisească dramatic, la 75 de ani: "Cred, astăzi, că ar fi fost mult mai bine pentru mine dacă aş fi rămas ajutor de cioban, în micul sat din care provin. Aş fi înţeles esenţialul la fel de bine ca şi acum".
Îşi începe cursurile de liceu la Sibiu şi locuieşte în gazdă la o familie de nemţi. De la ei învaţă limba germană şi îi citeşte în original pe Kant, Schopenhauer şi Nietzsche. Citeşte ca să scape de alte responsabilităţi nedorite. Citeşte şi ca să umple nopţile lungi şi chinuitoare de insomnie. La 17 ani, "deştept de crapă", cum o spune Petre Ţuţea, e deja student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, unde îi are ca profesori pe Nae Ionescu şi Tudor Vianu. Îi înrudeşte nu doar fascinaţia pentru cultură, ci şi o eleganţă rafinată, pe care Cioran o va abandona mai târziu
