Lamentaţiilor generale privind diminuarea interesului pentru poezie li se contrapune în Italia ultimelor decenii un număr tot mai mare de creatori, greu de urmărit şi, mai ales, de plasat într-o imagine panoramică.

Editorial, este oferită în răstimpuri o selecţie a lor prin antologiile de profil. Prin conţinut, prefeţe, postfeţe etc., unele se prezintă drept o luare de poziţie programatică faţă de canon, în timp ce altele vor doar să cuprindă fenomenul. Pentru primul caz, ilustrativă poate fi La parola innamorata – I poeti nuovi 1976-1978 (ed. lui E. Di Mauro şi G.C. Pontiggia), considerată un fel de tabula rasa a precedentei tabula rasa, adică a ideologizatei neoavangarde alias Grupul 63. Deşi dizolvat în 1969, grupul, lipsit de manifeste, dar nu şi de campanii publicitare, şi-a repropus poziţia prin culegerea lui A. Porta, La poesia italiana degli anni ‘70.

Schematizînd, se poate susţine că, pînă să-şi piardă contururile, distincţia a pivotat în jurul antinomiei poetic – antipoetic, recte a poziţionării faţă de eul liric. După punerea acestuia în surdină de către neoavangardişti (ce transpuneau realul prin imagini deconstruite sau îl evocau prin discursivitate narativă), s-a revenit la orfism, la apărarea inefabilului (hiperbolizat sau nu), cum grosso modo se mai întîmplase. Dar, mai aproape de zilele noastre, în sintonie cu noile curente de gîndire – ale căror idei despre alteritate, solidaritate, limită etc. „pluteau în aer” – eul s-a văzut faţă în faţă cu celălalt, cu ceilalţi.

Dacă antologia restrînsă la anii ‘76-’78 revendică lirismul subiectiv, altfel decît se întîmplă în florilegiul lui Porta, volumul din 2005 al lui Enrico Testa, Dopo la lirica. Poeti italiani 1960 – 2000, exclude partizanatul. Lărgind perioada, îi include şi pe autorii bătăioaselor curente mai-sus amintite. Cu teama judecăţilor definitive, ce subminează taxonomia i