N.I. Ionescu, directorul statisticii demografice, a scris un articol interesant în Arhivele Olteniei din 1923. Acesta trecea în revistă numărul locuitorilor şi cele mai importante zone şi oraşe din România acelei vremi.
Constituţia din prezent, dar şi cea de atunci prevedea, „după cum ştim cu toţii, diviziunea Administrativă a ţării în districte sau judeţe. Acelaş lucru sunt Bezircurile din Bucovina şi comitatele din Ardeal. Privind harta de azi, împărţirea pe judeţe vedem că ne oferă o înfăţişare stranie. Unele sunt imense, altele micşoare de tot. Diferenţa constă în întindere, în numărul comunelor şi în cifra populaţiei. Judeţele cu mai multe comune, şi cele cu locuitori mai numeroşi, sunt următoarele: în fruntea tuturor stă Bihorul, cu 431 de comune rurale, locuite de 420.000 de suflete, din care 268.000 curat româneşti! Îl urmează de aproape judeţul Hunedoara, cel din faţa Gorjului, având 425 de comune rurale, cu 298 mii locuitori, dintre cari 252 mii români“.
Ţara veche, Oltenia
Cu mai puţine comune, dar cu mai mulţi locuitori, urmau apoi judeţul Caraş-Severin, „vecinul Hunedoarei şi al Mehedinţilor, numărând 356 de comune rurale, cu 397 mii locuitori, dintre cari marea majoritate, adică 305 mii, români adevăraţi! Peste 300 comune nu mai găsim în toată ţara decât în judeţul Solnoc-Dobâca - exact 313 -, având 219 mii români. Una din cauzele că peste munţi se află judeţele cu cele mai numeroase comune este că, acolo, organizaţia administrativă, aşa cum am moştenit-o, dă numele de comună chiar unităţilor mici, acelor întocmiri de câteva case, cărora, în ţara de dincoace, le zicem sate“.
Urmând clasamentul celor mai populate judeţe, „vine ţara veche, şi anume Oltenia. Aci găsim că Mehedinţi ţine recordul, întrunind 168 de comune rurale, locuite de 271.000 de suflete, secondat de Dolj, cu 141 de comune, dar cu olteni mai numeroşi: 378.000. L
