Sever Dron a fost component al echipei de Cupa Davis a României şi apoi antrenor. A trăit 17 ani în Franţa cu un paşaport special, cu coperţi de pînză albastră: cel de apatrid. Povestea lui este o combinaţie fascinantă de muncă, întîmplări incredibile şi întîlniri providenţiale.

Lui Sever Dron i-au trebuit zeci de ani intenşi pentru a-şi trăi aventura vieţii şi, apoi, cîteva luni pentru a o pune pe hîrtie. Alte cîteva pentru a o vedea pe rafturi în librării, frumos legată, cu copertă strălucitoare. Încă din primele pagini aflăm că pentru fostul jucător, membru al echipei de Cupa Davis a României care juca finala în 1969, dimineţile sînt cea mai importantă parte a zilei.

"Nu-mi amintesc să fi pierdut vreo dimineaţă în toată viaţa mea", spune autorul. "Vreau să cred că m-am bucurat de toate şi că n-am irosit nici o clipă din freamătul începutului diurn".

Este şi startul cel mai provocator posibil pentru povestea unei vieţi care a avut momente de triumf, dar şi de îndoială, clipe în care norocul l-a îmbrăţişat şi altele în care n-a fost de partea lui. Pînă la urmă însă, binele universal a ieşit deasupra.

Prima ciocnire cu Ilie

Ajuns la vîrsta rotundei experienţe, "aproape septuagenar", cum singur se descrie, Sever Dron ne trece prin începuturile sale în tenis, un sport la care a ajuns, pînă la urmă, în pofida pasiunii sale pentru fotbal şi mingea cu petice. Arzînd etapele, savuros e episodul primei întîlniri directe cu Ilie Năstase, în 1957, pe cînd erau amîndoi doar nişte copii.

Atît de îndrăgostiţi de sfera galbenă şi de meciul lor încît nu-şi mai doreau să se termine. Aproape că au reuşit să joace şi al treilea set şi asta doar pentru a prelungi micul şi complexul show pe care îl făceau cei doi puşti pe teren.

Etapele se succed repede, rezultatele se înghesuie, prezenţa în echipa României de Cupa Davis e un bun cîştigat pe mer