Iată povestea, adevărata istorie a circului pe tărâm autohton, de la saltimbanci, funambuli, pehlivani, măscărici şi soitari la scamatori, iluzionişti, acrobaţi şi dresori. Un lucru e clar: acest gen de spectacol, de la formele sale timpurii până la cele sofisticate din zilele noastre, n-a dus niciodată lipsă de public amator de giumbuşlucuri. Căci, aşa cum scrie un reporter al „Dimineţii“ în anul 1932, oraşul fără circ e unul trist, întunecat, „ca o viaţă fără copilărie“.

În Antichitatea romană – la care se raportează şi dezvoltarea circului în spaţiul carpato-danubiano-pontic –, stârnind entuziasmul unui public primar, avid de senzaţii tari şi privelişti terifiante, circenses nu se înscriau, nici pe departe, în nota inofensivă a jocurilor de circ din timpul actual. Locul principal de evoluţie a întrecerilor cu care de luptă, replici ale celor greceşti premergătoare, circul roman răsuna atât de strigătele de încurajare din partea mulţimii exaltate, cât şi de urletele de durere ale victimelor umane, sau de nechezatul cailor vătămaţi în timpul ciocnirilor violente între atelajele angrenate în galopul dezlănţuit. Apogeul cruzimii, depăşind orice imaginaţie, îl atingeau însă etalările de bravură, forţă şi agilitate, întruchipate de luptele pe viaţă şi pe moarte dintre gladiatorii herculeeni, dar mai ales de sângeroasele sfârtecări, în confruntările cu fiarele sălbatice.

Iată povestea, adevărata istorie a circului pe tărâm autohton, de la saltimbanci, funambuli, pehlivani, măscărici şi soitari la scamatori, iluzionişti, acrobaţi şi dresori. Un lucru e clar: acest gen de spectacol, de la formele sale timpurii până la cele sofisticate din zilele noastre, n-a dus niciodată lipsă de public amator de giumbuşlucuri. Căci, aşa cum scrie un reporter al „Dimineţii“ în anul 1932, oraşul fără circ e unul trist, întunecat, „ca o viaţă fără copilărie“.

În Antichit