Imaginea primului domnitor român a fost idealizată de majoritatea istoricilor de-a lungul anilor. Manualele de istorie l-au prezentat drept un personaj bun, drept, înţelept, dar i-au ascuns adevăratul caracter.
Alexandru Ioan Cuza este, de departe, cel mai popular personaj istoric în România, potrivit unui sondaj de opinie realizat la începutul anilor 2000 de către Universitatea din Bucureşti. Zeci de generaţii de elevi au învăţat la şcoală despre reformele domnitorului, despre modernizarea statului român, simţul politic sau forţarea plecării în exil a lui Cuza din cauza deciziilor sale radicale.
Decisiv la clădirea unei imagini atât de bune este celebra poveste cu “ocaua lui Cuza“. Domnitorul reprezintă şi astăzi un simbol al luptei contra hoţiei şi corupţiei.
Istoricii români apreciază la unison că domnia lui Cuza (1859-1866) a fost una dintre cele mai spectaculoase şi mai eficiente din istoria României. A iniţiat şi implementat în ritm accelerat importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţământului (1864), reforma justiţiei (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării.
Faţa “umană“ a domnitorului a fost, însă, ţinută ascunsă prin politica educaţională impusă de regimul comunist. Idealizarea lui Cuza, alături de alte figuri, precum Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, a făcut parte din politica naţionalistă dictate de preşedinţii comunişti ai ţării.
Cercetări recente sau mai vechi au ale istoricilor români arată, însă, că Alexandru Ioan Cuza a avut două mari slăbiciuni: femeile şi jocurile de noroc. S-ar părea că acestea chiar i-au grăbit plecarea de pe scaunul principatelor unite şi nu inflexiunea în faţa liberalilor care ar fi dorit o altfel de politică.
Istoricul C. C. Giurescu, care a studiat îndelung viaţa lui Cuza, îl descria astfel: "Un om