„Amour“ este nu numai cel mai bun film al lui Michael Haneke, ci şi unul dintre cele mai bune filme din toate timpurile. Era inevitabil ca acela care ne-a arătat toate ipostazele contemporane ale Răului, regizorul austriac Michael Haneke, să se ocupe la un moment dat şi de Răul absolut, care nu este atât moartea, cât bătrâneţea şi boala.
A rezultat „Amour“, cea mai bună piesă a filmografiei sale, precum şi şansa unor roluri uriaşe, de final de carieră, pentru doi mari actori francezi: Jean-Louis Trintignant (82 de ani) şi Emmanuelle Riva (va împlini 86 de ani pe 24 februarie).
Un film de dragoste
„Amour“ nu este un film despre dragostea romantică supravieţuitoare într-un cuplu octogenar (ambii profesori de muzică şi intelectuali rasaţi), aşa cum ne-ar putea face să credem primele secvenţe. Nu este în primul rând nici despre felul în care unul dintre parteneri (în cazul de faţă bărbatul, dar putea fi foarte bine şi invers) îl îngrijeşte cu devotament pe celălalt, atunci când starea de sănătate începe să i se deterioreze în mod accentuat.
Titlul este „Amour“ şi nu altul, aşadar acest film este despre dragoste, mai puţin despre altceva. Adevărata iubire, adevăratul sentiment este cel care se verifică după o viaţă trăită împreună sau în situaţii limită de felul acesta. „Amour“ este, de fapt, despre cel mai mare sacrificiu de sine pe care îl poate face cineva din dragoste, pentru a-l respecta pe celălalt, ca om, şi dorinţa acestuia.
Dreptul la umanitate
Singurul film cu care „Amour“ ar putea fi cât de cât asemănat este „Marea interioară“/ „Mar adentro“, capodopera spaniolului Alejandro Amenabar din 2004. Evident, cele două nu au nicio legătură stilistică, dar în amândouă filmele este vorba despre dreptul de a părăsi viaţa.
Câteodată, acest drept te poate defini mai mult ca fiinţă umană, îţi poate asigura respectul de sine. Este te
