Am fost din nou la o şedinţă cu părinţii. Observ că şedinţele (la serviciu, la grădiniţă, la bloc, la şcoală, la oriunde) au ceva în comun. Câţiva oameni care trăiesc o stare de exuberanţă.
Care, în efemerul momentului (deşi ai impresia că şedinţa ţine o veşnicie), sunt prinşi într-o emulaţie luxuriantă de idei explodând ca artificiile. Insecte care îşi aşteaptă momentul de glorie pentru a veni pe lume, a trăi şi a ieşi din scenă. Într-o după-amiază de la 18 la 20, de exemplu.
S-au argumentat mult multe teme. Sfântul Valentin, de exemplu, pentru că se apropia 14 februarie. Mi-a plăcut ideea doamnei învăţătoare de a organiza o „zi a prieteniei” în care elevii din clasă să facă un schimb de cadouri prin tragere la sorţi. Lucru care i-ar fi amuzat pe copii, în contextul unei discuţii despre Sf. Valentin şi Dragobete.
O privire injectată din sală a atras atenţia că nu ar trebui să acceptăm aşa o enormitate întrucât este vorba despre o sărbătoare importată. Un răspuns excelent din sală a precizat că şi Moş Crăciun a fost, la un moment dat, importat. Privirea injectată a subliniat (democratic şi imparţial şi condescendent) că există opinii şi opinii. Cu menţiunea plină de îndreptăţită ironie că peste 20 de ani Sf. Valentin ar putea deveni chiar o sărbătoare legală cu riscul inevitabil al unei zile libere.
Poţi, evident, să nu sărbătoreşti ceva, iar reclamele agresive pricinuite de sărbătoarea menţionată sunt iritante. Dar să faci un principiu de viaţă din a lupta împotriva Sf. Valentin mi se pare cel puţin excesiv.
Organizarea unei vizite la un cămin de copii a eşuat. Acuitatea unui al şaselea simţ ne avertizează ca nu cumva să facilităm contactul dintre copiii noştri şi copiii instituţionalizaţi. Aceştia sunt (aviz celor care nu observă şi nu înţeleg şi nu ştiu) receptorii, purtătorii şi, la un moment dat, transmiţătorii unor gene inf