Născut la 6 mai 1962, la Târgu Neamţ, poetul Ioan Vieru şi-a petrecut copilăria în satul Grumăzeşti, în casa părinţilor săi, Ana (Chirilă, casnică) şi Mihai Vieru (economist). A absolvit filologia, a lucrat în redacţiile unor reviste literare, în prezent fiind directorul revistei „Contrapunct” din Bucureşti şi al fundaţiei cu acelaşi nume. A debutat în anul 1990 cu volumul „Căile şoimului”, ulterior publicând mai multe volume de versuri. Este membru al Uniunii Scriitorilor de peste 15 ani. Sosit cu câtva timp în urmă pe meleagurile natale, l-am rugat să-mi acorde un interviu. Răspunsurile la primele întrebări, în acest număr. * Eşti născut la Târgu Neamţ, ai copilărit la Grumăzeşti. Ce amintiri din perioada copilăriei te-au marcat mai puternic? - O influență puternică asupra mea a avut Văratecul, unde locuia bunica din partea mamei. Asemeni unei persoane cumva mature, am fost marcat de măreția și forța naturii de acolo, de misterul pe care îl declanșa. În oameni, în relațiile lor, în aura religioasă. Oamenii locului erau niște sfinți… A fost un miracol din care nu am ieșit niciodată. Au urmat apoi oamenii, cărțile, scrisul, într-un fel de itinerar inițiatic. Grumăzeștiul, precum majoritatea satelor din jurul Târgului Neamț, având o propensiune spre un anume urbanism, a fost un loc tranzitoriu, benefic. Copilăria mi-am petrecut-o până la oarecare epuizare nervoasă între cărți, în spațiul închis, izolat de cei de vârsta mea. Eram palid, marcat de călătoria spre o interioritate posibilă. Poate numai pasiunea pentru schi m-a ținut pe linia de plutire, fizic vorbind, iar vara, bicicleta, un alt vehicol metafizic pentru mine. Fostul meu învățător Valeriu Arsene, un tip excepțional, apoi regretatul profesor Valeriu Danielescu, și-au dedicat mult din timpul și energia lor canalizării mele spre basmul literaturii. Privind în urmă, astăzi, mă văd beneficiarul unei lumi cu un c