Drumul spre Palatul Apostolic, reşedinţa papală, e un şir nesfârşit de filtre de securitate. La câţiva paşi de Bazilică, zidul de piatră strânge lumea foarte influentă a celor 700-800 de clerici catolici cu paşaport de Vatican. Nu seamănă prea mult cu pozele turistice în care îşi fac loc grădinile, muzeele, coloanele, Capela, atât cât ai vedea, atent, printr-o gaură a cheii. În Piaţa San Pietro pare că sfinţii s-ar coborî de pe coloane să ţi se aşeze-n braţe. După arcadele Vaticanului, e însă zidul. De porţi trec numai cei aleşi. Nu musai de divinitate.

Legitimaţia de ziarist e zero. Sala de Presă de la Vatican permite accesul ziariştilor străini doar pe trasee clar delimitate şi numai însoţiţi. Garda Elveţiană însă, cu reputaţia ei riguroasă, mai face şi confuzii. Aşa bat clandestin, pentru o oră, oraşul-stat de câteva străzi strânse laolată, cel mai supravegheat din Europa. O lume în mare parte a bărbaţilor, cu două ordine şi de călugăriţe, în care nu există taxe, iar fustele care descoperă genunchii sunt de departe o ofensă. O lume strictă, dar şi generoasă, prin care trec adesea şi români. Aşa, ca Daniel.

În jurul Papei, lumea pare să se desfacă în cercuri. În primul, Benedict XVI citeşte, scrie şi se roagă. Sau cântă la pian. E linişte, lumină, iar oamenii din jurul lui roiesc fără să-i simţi. Apoi vin mănăstirile şi, lângă zid, capitalismul.

Cel mai mic stat al lumii n-are doar bancă, heliport şi gară. La primul pas de poartă, apare bancomatul, cu opţiuni şi în latină. O stradă îngustă duce la tipografie şi la poştă. O alta dă în supermarket, cu poza Papei la intrare, un paradis al preţurilor bune. Chiar peste drum e farmacia, o oază de medicamente rare. Şi vis-à-vis, parfumeria, cu rafturile ei Channel, Dior ori Burberry, rivalizând cu orice duty-free din lume. Ca şi benzinăria fără taxe. Puţini ştiu că există. La fel de bine, Sfântul S