Cum tot suntem în săptămâna dragostei, chiar dacă exploatată până la absenţa bunului gust, vreau să evoc, pentru echilibru?, amintirea unui cuplu de intelectuali ieşeni, în casa cărora am intrat de câteva ori şi de fiecare dată ca într-un templu al iubirii. Sunt cei care m-au făcut să cred în adevărul din elogiul lui Al. Paleologu adus dragostei la bătrâneţe. Mi se stabilea o oră de vizită şi aveam grijă să fiu la uşa lor la timp. Mă primea de fiecare dată Domnul, care se scuza că o face în halat, îmi săruta mâna, îmi indica locul unde să-mi las haina, îmi arăta unde să iau loc. Doamna se pregătea de vizită în camera ei, şi aştepta semnul Domnului ei, că am sosit. Când apărea, cu machiajul proaspăt, cu bijuteriile ataşate, îmbrăcată elegant, ne pupam, ne aşezam şi începea conversaţia. Poveşti uimitoare de viaţă îmi servea Doamna, cu glume inteligente mă destindea Domnul. După câteva minute, o sonerie. Ştiu, le mărturiseam, e gata cafeaua la ibric! Cea mai bună cafea pe care am băut-o vreodată, „cea mai bună din sud-estul Europei”, mă completa Doamna. Căci era făcută de Domnul ei, care o şi aducea. Tot el îmi umplea ceaşca, şi îi punea şi soţiei, doar puţin, să nu-i facă rău. Da, îmi aminteam, la fiecare întâlnire cu ei, de dragostea la bătrâneţe despre care a scris Paleologu. Dar ca să existe la bătrâneţe, nu trebuie să fi existat dintotdeauna? Grija esenţială era celălalt. Şi bucuria mare a unuia era să spună ceva frumos despre partenerul de viaţă, mai curând decât despre sine însăşi. Luau toate deciziile împreună, se sfătuiau în privinţa celui mai mărunt lucru, până şi vizita mea era decisă de comun acord. El o apela cu „Ţuca”, ea cu „Ianoş”, ea fiind Cleopatra, el Ioan. Participarea unuia la viaţa celuilalt părea totală, fără să fie sufocantă. O înţelepciune a iubirii pe care o căpătaseră poate cu trecerea anilor.... Specialişti în acelaşi domeniu, fizică teoretic