L-am reîntâlnit recent pe maestrul Gheorghe Zamfir şi i-am propus o călătorie în universul tainic al muzicii, a cărei cheie o deţine... Nu întâmplător! În 2013, muzicianul Gheorghe Zamfir împlineşte 55 de ani de carierǎ artisticǎ. 55 de ani de când este primit cu bucurie în orice colţ al lumii. 55 de ani de când umple sǎli de spectacole, cu mii de locuri, seri dupǎ seri, primind din partea publicului ropote de aplauze. 55 de ani de când este pentru România un ambasador onorific incontestabil.

Jurnalul Naţional: În copilărie aţi fost impresionat de un grup de muzicanţi orbi. Aşa v-aţi descoperit chemarea pentru muzică?

Gheorghe Zamfir: A fost un moment unic în viaţa mea. Rămâne ca un însemn în inimă şi în minte şi cred că nu va dispărea niciodată decât cu plecarea mea din lumea aceasta, pentru că, tot ce s-a întipărit atunci în mintea mea şi în inima mea nu se poate şterge niciodată.

Jurnalul Naţional: Aveaţi patru ani. A fost momentul în care v-aţi îndrăgostit ireversibil de tot ce înseamnă muzică?

Gheorghe Zamfir : De fapt, de acolo a demarat totul. Impresia care s-a impregnat în mentalul meu şi în starea emotivă a fost atât de puternică, încât nu s-a mai putut şterge.  Era iarnă şi un ger teribil. Tocmai se terminase războiul. Eram cu tata la Bucureşti, chiar în zona Pieţei Unirii. El cumpăra foarte mult de la angrosiştii evrei care aveau magazine în zona Lipscanilor. La un moment dat, am văzut un grup de muzicanţi. Erau toţi orbi. Cântau: unul la acordeon, unul la vioară, altul cu vocea. L-am ţinut pe tata blocat vreo 20 de minute. Băteam din picioare în zăpadă. Ţipam că vreau să văd ce e acolo! Cred că a fost prima mea manifestare muzicală! Eram impresionat de acordeon. Nu înţelegeam cum fata aceea, oarbă, care cânta la acordeon, plimba mâinile pe acordeonul alb, de sidef, fără să vadă nimic. De fapt, de acolo a fost d