Patru dintre cei mai mari jucători din istoria Realului s-au adunat să-i dea onorul lui Cristiano Ronaldo, un fotbalist care le calcă pe urme
În sală miroase a trofee. Mici, luate înainte de Războiul Civil. Mari, prinse prin Europa. Mijlocii, făcute rost în Primera…
Primu-i Pirri. Îndesat, feroce. Povesteşte. “Cu o zi înaintea finalei cu Chelsea, din Cupa Cupelor, aveam febră. Cînd termometrul a ajuns la 40 de grade, doctorii mi-au zis că am şanse mari să joc table cu Sfîntul Petru. Eu i-am întrebat dacă pot intra pe gazon. Mi-au zis că-s nebun”. Aproape că delira cînd s-a fluierat de start. În minutul 10 şi-a rupt clavicula. A jucat cu mîna băgată-n faşă şi cu febră. A doua zi, Bernabeu, don Santiago Bernabeu, cea mai luminată minte a fotbalului din toate timpurile, i-a atîrnat o medalie de gîtul de care fusese atîrnat braţul…
Băiatul cu trei meciuri de retragere
Al doilea a avut trei meciuri de retragere. La unul a participa şi Gicu Dobrin. La 14 ani marca, deja, nouă goluri într-un meci. A intrat la echipă cînd nu apăruse televiziunea, a ieşit cînd se aselenizase. A debutat cînd Paul McCartney avea zece primăveri, a terminat cînd viitorul Sir anunţa că “The Beatles” nu mai există… Alerga atît de repede încît noul său coleg, Hector Rial, i-a zis, scurt: “Paco, uite ce-ţi propunem noi, pentru că nu ne mai simţim plămînii. Nu mai bine mă serveşti pe mine cu mingi şi tu te mai domoleşti niţel? Fug eu şi pentru tine”. Opt finale de cupe europene a băgat. Şase au fost Cupe ale campionilor europeni. 18 sezoane. Ca el, nu mai există nimeni în lume. I se spunea “Taifunul din Cantabria”.
Cel-fără-de-tricou-cu-siglă
Al treilea-n poză e “Ama”. Pe la 1962 a intrat în vestiar. Timido. “Hola a todos! Amancio îmi zice. De azi, sînt la prima echipă. Dacă se poate, aş dori şi eu un tricou!”. Di Stefano l-a “servit” cu cea mai mare plăcere. I
