“Am spus mereu că intelectualii se aseamănă cu mafia. Se asasinează mereu doar între ei ” (Woody Allen, dialog din filmul Stardust Memories, 1980). Aşa e

Combinaţi acest adevăr cu dorinţa supremă pe care o are cea mai teribilă sub-specie de intelectual, cel care se apucă de politică, de a ramâne cu orice preţ în istorie. Şi nu oricum, căci visul său secret este ca naţiunea recunoscătoare să-i ridice, dacă se poate la fine de mandat sau, cel puţin, după moarte, o statuie sau, mă rog, măcar un bust lângă merituoşii neamului, sub coada calului lui Mihai Voeovoda.

Ştie că merită, ştie că este predestinat intrării în nemurire ca binefăcător al naţiei sale, ştie că are susţinere de partid, ştie că poate îndeplini miracolul ca ceea ce visează noaptea, mâine să se se şi facă în uralele sincere ale subordonaţilor….şi apoi nu e singurul care a făcut asta, aşa că de ce s-ar jena? Drept care, decis să schimbe lumea, trece la treabă. Repede, cât mai repede, căci experienţa de pe Dâmboviţa îi arată cât de trecătoare sunt ale puterii daruri şi cât de şubred e scaunul pe care s-a aşezat.

Aşa trebuie să fi gândit, unul după altul, toţi miniştrii educaţiei naţionale cu care ne-am trezit blagosloviţi din mila partidelor aflate la guvernare. Fiecare dintre ei obsedat de dorinţa schimbării din temelii a sistemului, de introducerea unei reforme radicale care sa-i poarte ilustrul nume. Şi astfel am ajuns la situaţia damblagistică şi halucinantă a schimbării an de an a programelor de învăţământ, a structurii manualelor, modificarea criteriilor şi tipurilor de concursuri, victimele directe fiind nefericitele generaţii de elevi şi studenţi, iar cele colaterale, la fel de sigure, fiind familiile copiilor respective şi apoi societatea românească în ansamblul său. Un haos complet în care nimeni nu mai ştie azi ce va fi bun mâine.

Nu contează. Chiar aşa, de ce ar conta din