„Eram în proprietatea lui Johnson Bell şi născut în New Orleans, Louisiana“. Aceste vorbe îi aparţin lui Frank Bell, un bărbat care avea 86 de ani la momentul în care le-a rostit.

Cuvintele sale şi cele ale miilor de alţi cetăţeni americani au fost transcrise în anii 1930. Pe atunci, femei şi bărbaţi au fost angajaţi de Guvern pentru a documenta istoria poporului american şi viaţa acestuia, se arată într-un articol apărut pe site-ul CNN. Una dintre aceste sarcini a devenit cunoscută sub numele de „Poveştile sclavilor“.

„Dacă o femeie era fertilă, se vindea la un preţ bun“ spunea Hattie Rogers în 1937, când a fost intervievată. „Cumpărătorii de sclavi veneau şi le loveau în burtă, iar dacă bănuiau că vor avea copii repede ofereau un preţ bun“.

Interviurile originale cuprind 17 volume care se regăsesc la Biblioteca Congresului şi conţin mărturiile a peste 2.000 de sclavi şi sute de fotografii.

Intervievatorii au fost trimişi în 17 state. În vremea în care au fost realizate interviurile, Statele Unite se aflau deja în plin secol XX: oamenii ştiau ce este un automobil ori un aparat de radio, de pildă. Cu toate acestea, în oraşele americane locuiau bărbaţi şi femei care îşi aminteau cum au fost vânduţi la licitaţie, şi-au văzut fraţii şi surorile ţinuţi în lanţuri sau având „proprietari buni“ ori „stăpâni cruzi“.

Mary Armstrong, în vârstă de 91 de ani când a fost realizat interviul, a povestit că omul căruia îi aparţinea familia ei era „atât de crud, încât niciodată nu vindea bărbatul, femeia şi copilul aceluiaşi cumpărător. Vindea bărbatul aici, femeia acolo, iar dacă exista şi un copil îl vindea altcuiva“.

Charity Riddick, în vârstă de 80 de ani la momentul în care a fost intervievată, avea amintiri asemănătoare. „I-am aparţinut lui Maddison Pace. Aveam un frate al cărui prenume era Washington, dar a fost vândut. Mama a plâns m