La începutul anilor ’70, Ceauşescu a orientat comerţul exterior spre ţările africane şi arabe. Pentru a-i „îmblânzi“ pe noii parteneri a trebuit să condamne politica de forţă a Israelului.
Ceauşescu începuse să se împrumute mult de pe piaţa financiară occidentală după Congresul al X-lea al PCR (august 1969). Visa la o economie puternică şi independenţă faţă de Moscova. Ca să acopere creditele externe, trebuiau penetrate noi pieţe de desfacere. Produsele româneşti făceau faţă cu greu pretenţiilor consumatorilor din ţările dezvoltate, astfel că rămânea de prospectat „lumea a treia“. România avusese relaţii economice cu statele africane şi înainte de 1965. Ieşiseră din epoca colonială în anii ’50-’60, iar Uniunea Sovietică şi aliaţii săi se implicaseră în susţinerea lor ideologică în lupta cu „imperialiştii“.
Reevaluarea relaţiilor cu Israelul
România îşi stricase însă bunele relaţii cu statele din Africa în 1967. Guvernul de la Bucureşti a refuzat atunci să condamne Israelul pentru „războiul de şase zile“, stârnind mânia ţărilor din regiune, solidare cu Egiptul. Africanii considerau Israelului un factor de instabilitate în regiune şi avanpost al „imperialismului american“. Vapoarele româneşti care se îndreptau cu mărfuri spre Asia aveau parte de tot felul de şicane în timpul acostării în porturile africane, a relatat Corneliu Mănescu, ministru de Externe în 1967 (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr“, Bucureşti, Compania, 2008). Deşi oficial nu s-au rupt relaţiile diplomatice, au scăzut schimburile. România a pierdut aproximativ un miliard de dolari ca urmare a slăbirii relaţiilor comerciale cu ţările africane după „războiul de şase zile“, aprecia şi Ştefan Andrei (Lavinia Betea, „Ştefan Andrei, Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli“, Bucureşti, Editura Adevărul Holding, 2011).
Un titlu de glorie şi-a făcut Ceauşescu în noie
