Mediatizarea excesivă a oricărui fapt din viaţa de zi cu zi, la care cu toţii luăm parte voluntar sau involuntar, ne face să credem că ceea ce vedem este fără precedent. O să mă refer la bătăile din şcoli, fie că vorbim despre bătăi între colegi, persoane din exterior care bat elevi, elevi care bat profesori, sau profesori care bat elevi. Am o ştire pentru voi, protevişti şi retevişti care alergaţi după senzaţional: şi în urmă cu aproape zece ani, când am terminat eu liceul, bătăile erau o normalitate în unităţile de învăţământ preuniversitar. O să încep cu o amintire din clasa a şasea, când un grup de „golani” din cartierul de lângă şcoala la care mergeam tot venea prin clase. Erau paşnici dacă le dădeai banii de mâncare şi dacă făceai întocmai ceea ce îţi spuneau. De multe ori, vorbeam despre o umilire totală pentru un elev de 12-15 ani. Mă întreb, profesorii unde erau când se întâmpla asta. Eu mai scăpam, că n-aveam bani mereu (aşa erau vremurile şi se pare că revin!).

Apoi, dacă vorbim de bătăi între elevi, păi era un adevărat eveniment, aşteptat de toată clasa, fete şi băieţi deopotrivă, fiind o şansă de a vedea cine „ştie bătaie” mai bine. Într-o zi, doi colegi s-au hotărât să „o dea parte în parte”. Colectivul clasei a găsit un loc cu verdeaţă, în spatele unui bloc de lângă şcoală, unde n-avea cine să intervină. Înainte de începerea ostilităţilor, am început să strigăm, mânaţi de un sentiment primitiv: „Bătaie! Bătaie! Bătaie!”. O să-i numim pe colegi I1 şi I2. I1 era cam golănaş, nu-i prea plăcea cartea, dar era sfrijit şi, în mod normal, n-aveam cum să-l răzbească pe I2 care, deşi era elev silitor, avea şi o constituţie atletică. Socoteala de pe hârtie s-a potrivit cu cea de la şcoală şi I2 a cam dat de pământ cu I1. Cu toatea acestea, I2 a plecat tot bătut acasă pentru că la luptă a asistat şi unul dintre golanii despre care am povestit mai