Mărturisesc: mă uit cu plăcere la filmele din seria Harry Potter. Noaptea târziu sau în miraculosul sfârşit de săptămână, când ridic punţile micii mele fortăreţe, las orice ca să privesc la televizor un film cu Harry Potter.

Mărturisesc: sunt un om cu gusturi ciudate. Dacă, în materie de roman, m-am nărăvit de mult la Proust, Dostoievski, Kafka şi Thomas Mann, în ceea ce priveşte filmul nu mă pot desprinde de Ingmar Bergman, Bunuel şi Fellini. Iar actorii pe care-i iubesc se cheamă Fernando Rey, Dirk Bogarde şi Max von Sydow.

Şi atunci? De ce Harry Potter? Să fie oare un semn că îmbătrânesc şi, asemeni personajului din Fragii sălbatici, mă îndrept în acelaşi timp, inexorabil, spre moarte şi spre copilărie? Să fiu numai un capricios copil bătrân? Am avut o copilărie fericită, răsfăţată de un bunic fabulos, etern perdant la ruleta vieţii şi a istoriei. O copilărie fără frustrări, fără suferinţe. De unde atunci fascinaţia pentru Harry Potter?

Probabil pentru că micul vrăjitor englez răspunde nostalgiei noastre, a tuturor, după paradisul pierdut al copilăriei eterne. Uriaşul succes al cărţilor şi, ulterior, al filmelor cu Harry Potter se datorează nu numai talentului remarcabil al lui J. K. Rowling sau mecanismului profesionist de promovare, ci şi forţei de a răspunde aşteptărilor tuturor generaţiilor. Cei aflaţi la vârsta copilăriei sau a adolescenţei intră în ficţiune pentru a trăi o altă adolescenţă şi o altă copilărie. Adulţii îşi asumă, în lumea de la Hogwarts, mitul pe care lipsa de timp sau de îndrăzneală i-a împiedicat să-l cerceteze până la capăt, asemeni acelor rafinaţi care, după experienţe complicate, cu simţurile ascuţite până la nebunie, nu se mai pot bucura decât sub formă de ritual: nu se mai pot îndrăgosti decât de femei sofisticate, nu mai pot citi, ci reciti, nu mai pot privi, asculta, vorbi fără să se simtă încărcaţi de stranii rez