Când a luat foc gara din Feteşti, la puţini ani după Revoluţie, casa de bilete de tren s-a mutat în cinematograf, singurul din oraş. Luai un bilet de accelerat de unde, cu nişte ani în urmă, stăteai la coadă pentru un loc în sală la Mărgelatu’. Tabelele de Plecări şi Sosiri erau încadrate de portrete cu Ion Dichiseanu, Gheorghe Dinică, Radu Beligan, Ion Besoiu şi alţii, că nu le-a dat nimeni jos în graba mutării.

Sala de aşteptare s-a făcut chiar în sala de cinematograf cu pânza ei albă, cu panta ei lină pe care de-acum se târâiau geamantane şi paporniţe, cu scaunele de pluş pe care călătorii îşi aşteptau trenul liniştiţi şi de pe care, altădată, priveau filme indiene ca să uite de coada la butelii, cartela de pâine şi tacâmurile de pui.

Alt oraş, aceeaşi gândire . În Dorohoi, Botoşani, erau chiar două cinematografe: ”Cultural” şi ”Melodia”. După Revoluţie primul s-a transformat într-un fel de piaţă acoperită cu zeci de buticuri, magazine în care se vindeau ba o caciulă, ba un ceas chinezesc ori o baterie, ba un nimic. În cel de-al doilea s-a făcut un bar, apoi o dicotecă, iar într-o noapte a picat tavanul peste 20 de copii. Au pus apoi lacătul, şi l-au închis. Poveşti ca cele două, poate chiar mai triste, se găsesc în fiecare oraş din România.

În timpul ăsta câţiva tineri studiau regie, motaj şi producţie de film, se şcoleau într-o meserie care părea să-şi fi dat duhul odată cu sălile lăsate în paragină. Nu se uitau la cinematografele dărâmate, nu i-a descurajat viitorul incert, ei şi-au urmat pasiunea fără întrebări suplimentare şi au pariat pe-un cal care, în acel moment, era mort şi-ngropat. Făceau filme pentru ei, le vizionau pe-ale colegilor, îşi urmăreau obsesiile fie că acestea erau secvenţe ale copilăriei trăite în communism, fie că erau dramele tranziţiei nesfâşite. Au ieşit din facultate şi nu si-au abandonat meseria chiar dacă ”obsesiile