Ce se întâmplă în PDL? Deja de doi ani partidul este terenul unor lupte interne care au afectat performanţa sa electorală. Iar "asumarea", fără nici măcar o schiţare a unei reacţii de apărare, a politicilor de austeritate impuse de Traian Băsescu, nu este singura explicaţie a aces­tei evoluţii dramatice. Înjumătăţirea voturilor în patru ani - de la 32% la 16% - şi revenirea partidului la ponderea electorală pe care o avea pe vremea când Traian Băses­cu îi era lider formal, a fost un şoc pentru organizaţie. Dar şi creşterea artificială a partidului pe timpul primului mandat al lui Băsescu doar prin asocierea cu mesajul său populist şi antiparlamentar nu putea să dea consistenţă unui curent politic puternic. Criza partidului era inevitabilă chiar şi dacă situaţia economică ar fi fost bună.

În studiile privind consolidarea partidelor politice o teză clasică, elaborată de Joseph LaPalombara şi Myron Wiener, explică acest gen de situaţie prin criza de succesiune la liderul fondator. Transformarea unui grup de clientelă constituit în jurul unui lider într-un partid autentic depinde de capacitatea organizaţiei de a se instituţionaliza. Iar instituţionalizarea presupune depersonalizarea partidului: "despărţirea" de liderul fondator. Cum un partid nu este o organizaţie caritabilă, ci un nod de reţea care facilitează accesul la diferite resurse, viitorul membrilor săi depinde de capacitatea organizaţiei de a se desprinde de sub influenţa liderului fondator. Ori, la PDL, liderul în discuţie, Traian Băsescu, nu a ieşit - cel puţin până acum - din politică. Tocmai de aceea, încă din 2011 încearcă să îşi impună succesorul pentru a-şi asigura controlul partidului. Lipsa unei reflecţii critice în privinţa dependenţei partidului de liderul informal a împiedicat orice încercare de instituţionalizare a partidului. Intervenţia directă a lui Traian Băsescu împotriva lui Vasile Blag