Am fost la lansarea volumului vineri, și de-atunci l-am citit de la un capăt la altul. În primul rînd pentru că mă interesează autorul Pavel Șușară, acest critic de artă, prozator și poet, acest observator prin mai multe găuri a vieții noastre de zi cu zi din România; în al doilea, pentru că mă interesează televiziunea, acest fenomen ubicuu și teribil.

Carcase de cristal – acesta e titlul cărții de aproape 200 de pagini în care Șușară și-a adunat articolele pe care le-a scris între 1998 și 2000 în rubrica Telecomando din ”România literară”, deși, cum ne lămurește O rememorare în chip de argument, sunt cîteva care nu au apărut în săptămînalul acesta, unul fusese cenzurat de Nicolae Manolescu pentru că tableta critica Pro TV-ul, iar Manolescu ”a realizat pe-atunci la Pro TV o emisiune culturală” (O rememorare…, pag. 7.).

Articolele sunt mici pamflete pline de umor, dar mai ales pline de pasiunea celui deranjat de prostia semenilor săi concretizată într-un fenomen care a inundat tot spațiul public. Andreea Marin, Mihaela Rădulescu, Teo Trandafir, Florin Călinescu, Mircea Badea, Andrei Gheorghe, Vadim Tudor sunt doar cîteva dintre personajele invocate aici nu datorită gustului sau opiniei personal(e) a autorului, ci pentru că ele fac parte dintr-un fel de brand al gunoiului mediatic.

”…sfințenia ei (a Mihaelei Rădulescu) din ce în ce mai vîrtoasă și rîvna ei din ce în ce mai mare n-au fost chiar o simplă iluzie. A fost nevoie, însă, de un argument tare, de o prezență exemplară și de un climat cvasireligios pentru ca totul să se manifeste plenitudinar. Și cum treimea poate încăpea confortabil în Unul, toate acestea au intrat în Hagi. În unicul, inegalabilul, miraculosul, irepetabilul Hagi. În Regele Hagi! În Gala Hagi, alături de care nimeni și nimic nu se poate așeza legitim; nici Gala Uniter, nici Gala Galaction și nici măcar misterioasa și fascinant