Intr-un ciclu de mai multe articole dedicate contributiei crestin-democrate la edificarea democratiei europene, domnul Corneliu Leu pune in discutie legatura, considerata intrinseca, intre democratie si egalitate.

Raspunzand provocarii sale intelectuale, lansata intr-un moment de restriste atat pentru democratia nationala – decadenta, cat si pentru cea transnationala – emergenta, am incercat, intr-un episod precedent, sa arat ca atunci cand „poporul” se constituie si se defineste ca o comunitate etno-culturala organica, democratia la nivelul satului national multicultural este obligata sa se acomodeze cu inegalitatea cantitativa intre majoritate si minoritati. Daca egalitatea intre cetateni, luati individual si eliberati de identitatea culturala sau de apartenenta la un grup etnic, ar fi de esenta (iar nu numai de natura) democratiei, atunci inegalitatea dintre comunitatile etno-culturale care alcatuiesc o natiune civica ar exclude ideea de democratie. Or, nu este si nu poate fi asa. Pentru ca o natiune multiculturala (care este altceva decat statul multinational) sa fie democratica, respectiv pentru ca un „popor-conducator” eterogen sub aspect cultural, sa conduca in integralitatea lui un stat, acea natiune trebuie sa asigure in acelasi timp si sub acelasi raport egalitatea in drepturi a indivizilor (dimensiunea civica a statului) si egalitatea de sanse a culturilor, prin discriminare pozitiva (dimensiunea multi-culturala a statului).

Problema nu este cu nimic mai simpla daca „poporul” ar putea fi constituit ca suma de indivizi fara identitate culturala ori avand aceeasi identitate culturala.

In statul atenian – considerat a fi la originea democratiei – poporul era definit prin exlcudere. Femeile si sclavii nu participau la actul de conducere. Prin urmare ei nu faceau parte din „demos” (popor). Daca la aceasta adaugam ca nivelul de educatie al r