Cucernica noastră Biserică pravoslavnică ne-a lăsat pentru vecie îndemnul sfânt „Să nu-ţi faci chip cioplit!”. Iau sacrul îndemn într-un sens mai larg: să nu ai trufia şi păcatul diavolesc de a te zugrăvi semenilor, cum de fapt nu eşti, adică pătruns de cele creştineşti şi curat ca lacrima, când în realitate ai cugetul şi sufletul pocite, încărcate de grele păcate şi continui să le faci, chiar din clipa următoare spovedaniei la duhovnic, zi de zi, aşa cum clipeşti şi respiri. Mă uit la (altădată) mult stimatul şi iubitul nostru întâistătător din dealul Cotrocenilor, acum, de vreo opt luni, suspendat, demis la referendum şi reinstalat guvernator cu intervenţie externă, cum stă atârnat de un scaun şi tot încearcă, de la o vreme, să-şi facă alt chip, dându-ne de veste că ar avea frumoase aplecări spre cele sfinte. De vreo opt ani şi ceva, de când împărăţeşte, dezbină şi otrăveşte ţara, am ajuns să-l cunoaştem ca pe un cal breaz, cum este el, neprihănitul Traian Băsescu în realitate. Lasă în urmă prea multe nemernicii politico-electorale şi potlogării cu iz penal, ca să-i mai poată păcăli pe cei 90 la sută dintre români care nu-l mai iubesc, dar îl tolerează, dintr-o lehamite tipic valahă, să-şi mai ducă mandatul până la scadenţă. Lipsit de scrupule, „garantul” Constituţiei profită de această lehamite şi de complicităţile spectrului politic şi tot încearcă să-şi mai coafeze imaginea cu gesturi preacucernice şi închinări pe la icoane. A mai făcut-o şi-n alte dăţi, ca antecesorul Ion Iliescu, dar acum l-a prins rău de tot râvna penitenţelor călugăreşti.

Iată-l zilele trecute, cu figura botită de o suferinţă... sinceră aplecată peste sicriul duhovnicului său de la Rohia. Cine ştie ce păcate apăsătoare şi spaime de Ziua de Apoi l-au făcut s-o şteargă iute de la sfântul lăcaş şi să se chitească decis pe drumul Clujului, unde-l aşteptau, cu dragoste netărmurit