Războiul francez în Mali a fost câștigat departe de presă; în absența imaginilor, puțină lume împinge gândul pînă la a-și închipui sute de corpuri sfârtecate.
Un război din care nu s-a vazut nimic: operațiunile militare franceze din Mali au fost, tehnic, un succes incontestabil, dar presa a fost ținută deoparte. In acest război aseptizat, publicul nu a văzut oroarea morții colective. A citit doar analize strategice si scurte comunicate, gen: „o sută de militanți islamiști lichidați lângă Tombouctou”..., „o coloană islamistă nimicită in deșert”... însă, în absența imaginilor, puțină lume impinge gândul pînă la a-și închipui sute de corpuri sfârtecate.
A fost un razboi fără jurnaliști, or jurnalismul modern s-a născut din reportajele de război. Mai mult, ziariștii au fost de multe ori implicați intr-un mod care depășea simpla manieră de a fi „embedded”. Hemingway sau Orwell in războiul civil spaniol au fost extrem de partinitori, dar si o mărturie partinitoare e utilă. Pentru cine știe sa citească printre rânduri si sa descifrezeo grila ideologică, mărturia partinitoare e la fel de prețioasă cât cea pretinsă neutră.
Fără mărturiile părtinitoare si dușmănoase ale părinților bisericii nu am ști astăzi nimic despre adversarii lor, gnosticii. La fel, in timpul Războiului Rece, „sovietologii” știau sa descifreze propaganda Kremlinului, interpretând presa oficială din URSS si decriptând, de pildă, situația explozivă din Caucaz sau rețelele de corupție din Asia Centrală.
Apogeul jurnalismului de front a fost, desigur, războiul din Vietnam. Ziariștii, luând parte la conflict alături de trupele americane, au transmis Americii si lumii întregi o imagine a războiului care nu corespundea deloc celei oficiale.
Precum Robert Capa fotografiind debarcarea americană din Franța in al Doilea Război Mondial, Don McCullin a marcat istor
