Ceea ce se întâmplă în aceste zile în PDL nu este altceva decât o dibuire a căii către normalitatea îndelung amânată. Câtă vreme PDL a fost ceea ce se născuse să fie, o remorcă legitimantă a dorinţelor unui lider – Petre Roman întâi, dar mai eficient şi mai îndelung Traian Băsescu –, partidul s-a păstrat în zona previzibilului evoluţiei partinice româneşti de după 1989. El a fost mantia cu falduri a unui lider socotit charismatic, trăgând foloase din popularitatea acestuia şi legitimându-l pe respectivul prin reflexe de căţeluş de pluş cu gâtul mobil, aşezat în patru labe la bordul Daciilor.

Identificarea patrupedului cu o anumită conduită politică standard nu aparţine epocii postrevoluţionare. În frumoşii ani ai dictaturii ceauşiste, când posesorii de autoturisme circulau în weekend pe şoselele patriei doar din două în două duminici, în funcţie de finalul par sau impar al numărului maşinii din dotare, acel căţelandru paradigmatic vibra la unison, după adâncimea gropilor din asfalt – la modă şi pe atunci – cu mânuţa de plastic prinsă cu arc deasupra parbrizului. Isteţ ca întotdeauna, românul poreclise cele două prezenţe mecanice care acţionau solidar în funcţie de accidentalele hopuri de parcurs „Ceauşescu“ şi „Mănescu“. Dictatorul dădea, într-adevăr, neîncetat din mână, imprimând ritmul cu care eternul lui premier, Manea Mănescu, dădea fără greş din cap pe verticala obedienţei şi a aprobării. Descendentul direct al comunismului de calitate dâmboviţeană, Ion Iliescu, a perpetuat, în construcţia lui politică, mai apoi, după 1990, reflexul de încuviinţare pavloviană al câinelui mănescian la nivelul întregului partid. Cum PD-ul lui Roman s-a desprins tocmai din această formaţiune iliescană, era imposibil ca, în reflexul lui de nesupunere, să nu ducă cu sine şi ceva din vechile comportamente aprobate, ştampilate şi verificate.

Iată, deci, genealogic vorbin