18 februarie 1916. Este ziua în care cea dintâi regină a României, Elisabeta, s-a stins la doar un an şi jumătate după moartea Regelui Carol I, fiind înmormântată în biserica mănăstirii Curtea de Argeş, alături de cel care i-a fost soţ, a cărui dispariţie a afectat-o profund.
Pe numele complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, cea care avea să fie supranumită peste ani, de oamenii din popor, “Regina Mamă”, s-a născut la 29 decembrie 1843, la Neuwied. A moştenit de la tată, principele Hermann de Wied, un filozof de seamă, dragostea pentru ştiinţă şi literatură, iar de la cea care i-a dat viaţă, principesa Maria de Nassau, o femeie de o rară energie, puterea de a suporta toate greutăţile ce i le-a rezervat soarta. Un portret deosebit i-a fost conturat în anul 1913 de gazetarii revistei Luceafărul în ediţia specială care i-a fost dedicată la jubileul de 60 de ani. “Mica principesă a avut o tinereţă tristă. Doi fraţi i-au murit în intervale scurte, de boli grele. Asemenea, începu să caute mângâiere şi să umple golul sufletului — prin studiu. Sub conducerea unui bun profesor îşi însuşi limbile principale, ajungând cea mai instruită princesă. În octomvrie 1869 se logodeşte cu principele Carol de Hohenzollern, noul Domn al Ţării Româneşti, naşte o fetiţă — cel dintâi şi cel din urmă copil — care însă moare în curând. Tinereţea tristă a fetei şi durerea mamei au influenţat şi scrisul poetei Carmen Sylva (nume sub care regina a publicat numeroase cărţi – n.n), împrumutându-i un fond de tristeţă meditativă (...) Carmen Sylva a scris (...) poezii, descrieri de oameni şi ţinuturi, însemnări filozofice, poveşti şi romane, traduse, în parte, nu numai în româneşte, ci şi în englezeşte şi franţuzeşte.”
După Războiul de Independenţă din 1877 şi Tratatul de la Berlin semnat în anul următor, în 1881 România a fost recunoscută regat. Astfel, principele Ca
