În ciuda faptului că dosarul romanului "Chira Chiralina", de Panait Istrati, pare încheiat, limpede şi clasat, noi îl vom redeschide şi-i vom verifica peceţile vechi, pline de prejudecăţi.
E un fapt firesc, normal pentru orice mare roman - şi "Chira Chiralina" este o astfel de operă - ca din când în când să se repună în discuţie temeliile, să se identifice elementele ce rezistă muşcăturii timpului, să se propună abordări noi. Nu e o revizuire, în sensul lovinescian al termenului, ci mai degrabă o reaşezare sau o redimensionare a temelor şi motivelor romanului. "Chira Chiralina" este o replică la balada "Chira", cea mai cunoscută baladă populară brăileană, aşa cum se recunoaşte că romanul "Baltagul", de M.Sadoveanu, este o replică la balada "Mioriţa".
La o simplă lectură comparativă a celor două texte se observă uşor existenţa doar a câtorva elemente comune - mult mai puţine decât se crede - care leagă romanul de baladă, îl hrăneşte dar nu mai mai mult decât ca pe un altoi ce creşte în altă direcţie şi dă altfel de rod. Cu alte cuvinte, subiectul baladei se istratizează aşa cum se blagianiza subiectul baladei "Monastirea Argeşului" în drama "Meşterul Manole" sau cum se sadoveniza subiectul baladei "Mioriţa" în romanul "Baltagul". Exemplele se pot înmulţi. Cele mai multe sunt ulterioare experimentului Istrati, ceea ce îi dă un tip de întâietate. Istrati ia "de-a gata" un subiect, cel mai drag brăilenilor, şi îi dă anvergură de roman. El este primul care face pasul clasic al transformării baladei în povestire sau nuvelă. Teoria lui Mihai Ralea din 1927, expusă prin celebra întrebare "De ce nu avem un roman?" are deja la Istrati un răspuns.
Dacă ar fi să facem o analiză a punctului siamez de întâlnire a baladei cu romanul, am observa că autorul - cu foarte bune reflexe de prozator - respectă doar până la un punct litera baladei apoi
