"Nu ştiu ce ar mai trebui să demonstreze filmul românesc, ca să determine şi o reacţie din partea autorităţilor, care să se trezească la realitate şi să-şi dea seama că filmul românesc este subfinanţat, că cinematografele se desfiinţează şi că CNC-ul este o organizaţie rămasă undeva în secolul trecut" remarca Tudor Giurgiu, după aflarea veştii că pelicula "Poziţia copilului", a lui Călin Peter Netzer, a obţinut Ursul de Aur la Berlinală.

Din păcate, nu se va trezi nimeni. Pentru că, în general, "autorităţile" noastre sunt lipsite de "fiorul" culturii. Ele sunt zăpăcite doar de cultul propriilor personalităţi.

Din zori în noapte ne administrează, cu forţa, părţi ale unui spectacol grotesc, degradant şi imoral. Atacuri la persoană, violarea spaţiului spiritual, descăpăţânări în piaţa publică prin mediile arondate, abjecţii ale "divertismentului" - cultura noastră de zi cu zi.

Anii '60, '70 - chiar '80, dacă ne gândim la câteva filme remarcabile ale cinematografiei româneşti -, au fost, pentru fiecare dintre noi, o şcoală de cultură: prin film şi cinematograf, prin teatru şi săli arhipline, chiar prin cultura de televiziune, odată cu cele câteva emisiuni de culturalizare, excepţionale, pentru vreme şi epocă - Teleenciclopedia, Telecinemateca, Teatru tv, Seratele lui Iosif Sava, Cum să înţelegem muzica, de Leonard Bernstein, chiar şi Teleşcoala, acolo unde, cu ceva talent, puteai învăţa, zi de zi, câteva limbi străine - şi nu mă refer aici doar la rusă şi chineză.

În cinematografele de cartier ale acelor ani care, e drept, miroseau a gaz lampant şi DDT - dat cu "pompa de flit" pentru dezinsecţie, contra puricilor şi a ploşniţelor ascunse în scaunele de lemn - puteai învăţa, contra unor sume modice, istoria lumii, istoria cinematografiei şi, finalmente, istoria bunului simţ.

Autorităţile noastre postdecembriste, cu puţine excepţii, n-au