România a împrumutat 1,5 miliarde de dolari pe zece ani la o dobândă de 4,5%, iar Guvernul şi fostul ministru al Finanţelor, Florin Georgescu, n-au scăpat ocazia să spună că ne-am îndatorat bine. Dacă luăm în calcul că la precedentele emisiuni în monedă americană, din ianuarie şi februarie 2012, statul român a plătit dobânzi cu două procente mai mari, se poate vorbi, într-adevăr, de un cost mai redus. |nsă nu se poate omite faptul că respectivele finanţări au intrat la cursuri de 3,2-3,3 lei/dolar, iar când s-a plătit primul cupon, în august 2012, cursul se plasa cu zece procente mai sus, ceea ce a făcut să se plătească, practic, o dobândă în lei de peste 25% anual.

Aşadar, 4,5% faţă de 6,5%-6,9% anul trecut constituie o dobândă redusă, dar problema e că România s-a împrumutat din nou în dolari, o monedă cu potenţial de apreciere, care scumpeşte creditul cu variaţia de curs, în condiţiile în care statul român încasează venituri în lei.

Iar dacă Banca Naţională impune românilor să se împrumute în lei, moneda în care primesc ei salarii, de ce nu e valabilă această regulă şi pentru stat? Pentru că statul nu poate fi “constrâns” printr-un regulament de creditare, ci doar oamenii obişnuiţi?!

În fine, dacă birocraţii apreciază că statul e mai presus de cetăţenii săi, ar trebui să apeleze la un instrument care să-l apere de riscul valutar. Altfel, hedging-ul se va realiza, în continuare, din buzunarul contribuabilului.

Şi, totuşi, dacă statul - influenţat de filosofia băncii centrale privind produsele “toxice” - nu caută să folosească un instrument care să-l ferească de variaţiile de curs, atunci ar putea măcar să contracteze credite într-o monedă cu hedging gata făcut: francul elveţian. E de notorietate că Banca Elveţiei nu-şi lasă moneda să se aprecieze sub pragul de 1,2 franci/euro. Joia trecută, aceasta se găsea chiar la 1,23